„Iubiți comedia?” este o întrebare pe care n-o pot pune actorului Dem Rădulescu, nici în glumă. „Dar ea pe dumneavoastră?” nici atât. Între el și comedie există o iubire veche, toată Iumea o cunoaște și se bucură de ea. Lumea, adică publicul, iubitor la rândul lui de comedie și de Dem Rădulescu. De pe această rampă sigură se poate decola într-o discuție, evident despre comedie. Nu-i așa?
Dintr-un colț al încăperii mari, Iuminoase îmi răspunde un fluierat ușor, melodios, vesel pe care urechea mea îl identifică a fi al unui canar. Dar cine știe? lau fluieratul așa cum îmi convine, adică un acord și aștept. Așezat în spateIe unui birou cochet, actoruI îmi oferă o lungă pauză de gândire însoțită de o țigară BT, asortată la cafeaua pe care soția mi-o pune în față, cu gesturi moi, grijulii, de viitoare mamă ce se află. Scena e mai curând duioasă decât comică, dar noi zâmbim, toți trei, Dumnezeu știe de ce. Dem Rădulescu se uită la soție, în așteptarea terminării cu bine a „operațiunii cafeaua”. Și zâmbește. Soția se uită la ceșcuță: stă bine? Stă! Și zâmbește. Eu mă uit de Ia unul la altul și zâmbesc. Nu știu dacă de acolo de unde se află, canarul se uită la noi, dar mai fluieră o dată și-mi dau seama că o să ne fluiere tot timpul discuției.
Dem Rădulescu: Da...
Eva Sîrbu: ...se aude, în fine, vocea cu inflexiuni binecunoscute, în timp ce soția, cu aceiași pași mici, grijulii, se îndepărtează de „locul crimei” și se așază cuminte pe o canapea.
D. R.: ...Ar trebui mai întâi să stabilim ce e comedia...
E. S.: Să stabilim!
D.R.: Eu am avut doi mari profesori: Sica Alexandrescu și Aurel Baranga. Baranga mi-a spus odată: „Domnule, comedia e un lucru foarte serios”. lar eu i-am povestit lui cum am fost invitat la un festival „George Coșbuc” la Sala Palatului, într-o dimineață, la ora 11. 2600 de spectatori, toată floarea Teatrului Național care urma să recite, în fața bustului imens al lui Coșbuc, poezii de Coșbuc. Aura Buzescu, Finteșteanu, Calboreanu, lon Manu, ce mai! Toată floarea! Și Marietta Sadova, care făcea spectacolul, m-a pus să spun și eu o poezie... Vedeți, râdeți! Păi sigur că râdeți! Eu m-am împotrivit, ea a insistat că nu și nu, de ce să învăț eu publicul așa. Să spun „Maica și haiducul”. A împărțit poezia în două, partea maicii i-a dat-o Mitzurei Arghezi și eu eram haiducul. Mi-a pus un suman pe mine, o căciulă țuguiată pe cap, trecuse cam aproape o oră de recitări, totul era superb, dimineața, Sala Palatului, lume multă, o frumusețe, în culise toți actorii la arlechin, a intrat Mitzura și a spus partea maicii, mi-a venit rândul mie, și, în clipa în care am pus piciorul în scenă și am spus: „maică!”... nu vă pot spune ce s-a întâmplat. La un meci de fotbal e o copilărie. Toată lumea aia, 2600 de oameni, a început să urle. Mă gândeam la toate nenorocirile care mi s-au întâmplat în viață sau mi se pot întâmpla, recitam foarte serios, dar după fiecare vers erau urale, hohote, un vacarm. Când am terminat și am ieșit din scenă toți colegii mei din culise s-au uitat la mine ca la ultimul om: le prăpădisem festivalul. Urma Calboreanu cu „Nunta Zamfirei”, dar eu n-am mai stat. M-am schimbat și am plecat ca un vinovat. A doua zi, m-am întâlnit cu Sadova la teatru: „Mă, ai avut dreptate!...” zice. Ce vreau să spun eu cu povestea asta? În primul rând, că ce spunea Baranga despre comedie este foarte adevărat și în al doilea rând că un actor care iese în fața oamenilor își poartă pecetea. Spectatorul știe la ce a venit. Odată cu biletul, el plătește și convenția. El știe că Desdemona nu moare. Știe lucrul ăsta și merge „în pact”. Dacă s-ar ști că Desdemona moare, de-adevăratelea, poate că ar veni câțiva amatori de senzații tari („hai să vedem cum o omoară pe aia astă-seară!”), dar asta nu e artă... Cum e cu comedia vreți dumneavoastră să vă spun... Mie mi se pare că aici se face o mică mare greșeală. Actorul știe că a luat în mână un text de comedie și merge pe ideea asta. Cred că acest lucru ar trebui uitat. Nu de aici trebuie să se tragă comicul. Nu. În fond, dacă ne gândim bine, în viață nimeni nu vrea să se râdă de el. Toata lumea vrea să râdă fie de ceva, fie de cineva. Se întâmplă drame mari, uneori, dar din cauza unei situații care „trage” spre râs, tu râzi. Dar omul trăiește o dramă. Cine nu l-a cunoscut în viață pe Grigore Vasiliu-Birlic nu I-a cunoscut pe Birlic. Când era mai enervat, mai supărat, când țipa, atunci era un mare comic. Spuneam de Sică Alexandrescu: acest mare om de teatru nu dădea niciodată o indicație degeaba, nu despica firul în patru decât ca să găsească esența lucrurilor. De aici trebuie pornit, de la esență. Am mai spus-o în câteva interviuri și o repet: important în această meserie este să-ți formezi o concepție. O metodă de lucru. Dar m-am îndepărtat. Comedia. Cum e cu comedia? Fără îndoială că există o aplecare a actorului pentru așa-zisa comedie. Și eu cred că ea merge mâna în mână ori cu o imensă intuiție, ori cu o inteligență sclipitoare, dar de obicei valoarea comediei crește în măsura în care actorul e mai intelectual. Comedia e un joc al spiritului. La Bernard Shaw, la Oscar Wilde, la Beaumarchais, Ia Molière, nu te tăvălești de râs. Râsul are diverse stadii. Există zâmbetul, există râsul mai pe înfundate, există și hohotul, dar mai presus de orice în comedie contează satisfacția estetică în fața momentului de artă. Eu cred că la comedie satisfacția estetică trebuie să fie mai mare decât la dramă. Râsul este un moment de paroxism al stării spirituale. De asta, părerea mea este că trebuie să tratăm comedia ca pe un lucru foarte serios. Cu cât conflictul este mai puternic, cu cât frământările sunt mai mari, mai adevărate, cu atât râsul este „mai la obiect”. Cum se întâmplă cu ultimul meu rol — și sper să nu fie ultimul ― pe care îl joc la Bulandra în „Secretul familiei Posquett”, acest magistrat care nu glumește deloc, dar deloc, și totuși în sală lumea se amuză. Datorită situațiilor și relațiilor care se stabilesc acolo. Asta e un fel de comedie. Mai subțire. Dar există și comedia satirică, la care omul râde, că ești mai mocofan, mai mitocan, că nu ești îmbrăcat ca lumea, că vorbești anapoda, că nu semeni cu el. Dar și aceasta este un fel de comedie care nu trebuie subliniată gros. Pentru că și asta este o problemă! A fost o perioadă ― acum pot vorbi despre ea că a trecut ― în care și eu și alții credeam ca „în artă trebuie să șochezi”. Mi s-a atras și mie atenția de multe ori că am exagerat. S-ar putea, nu zic nu.
Din colțul lui, canarul fluieră admirativ, zic eu, care nu știu să fluier nicicum, nici în colț, nici în pădure, nici... Străin de apart-eul meu actorul își rotunjește mărturisirea:
D.R.: Dar aici este vorba de o exagerare conștientă. Pentru că așa-zisa comedie se împarte și ea în mai multe încrengături: este comedia bufă, comedia satirică, de moravuri, de situații, depinde unde exagerezi. Unele zone permit exagerarea, altele nu... Dar un tânăr actor, dacă are și personalitate, nu poate să apară așa, în fața lumii, ca un nimeni. Vine cu niște mijloace ale lui. Și pe baza acestei convenții, pe care o avem, din capul locului, cu spectatorii și pentru faptul că eu am considerat câteodată că trebuie „să intru” în public, mi s-a spus că am exagerat caracterul comic....
E. S.: Și nu l-ați exagerat?
D.R.: S-ar putea... Dar ce se întâmplă? Eu când joc ― cei care mă cunosc mai bine, își dau seama ― intru într-un fel de transă. Eu sunt un actor de inspirație în momentul creației ― valoroasă sau nu, nu discut, rămâne de văzut, dar intru în transă. Din această cauză filmul nu mă ajută. Acolo te oprești, reiei, iar te oprești. Pe mine trebuie sa mă lași să evoluez. Să nu-mi tai firul. Pe mine trebuie să mă lași să intru în situație. Este defectul meu. La film trebuie o știință aparte, pentru că sunt niște lucruri altfel decât în teatru. Lipsa spectatorilor, în primul rând; agitația de pe platou; faptul că te oprești când tocmai te porniseși... Actorul este ca un tranzistor. La ora fixă, trebuie să intre în priză. A intrat, a jucat. La film nu se poate așa. La film deschizi ușa azi și intri în casă peste o lună. Nu e genul meu. Pe urmă e relația cu spectatorul. Fericit actorul care se poate lipsi de relația asta. El poate face și film fără nici un efort. Eu nu pot. Cred că la comedie momentele de inspirație comică sunt mai importante. Pentru că aici poți fi atacat mai ușor. De ce? Pentru că a fi actor e una, și a fi actor de comedie e tot aia, și încă ceva.
E. S.: De când aștept să-mi spuneți ce-i mai trebuie unui actor de comedie...
D.R.: ...Acel ceva este posibilitatea de trezi în spectator o superstare de satisfacție. Într-un mare rol de dramă ai aproape aceeași satisfacție ca în fața unui rol de comedie. Aceeași satisfacție o am și în fața unui actor de dramă și în fața unui actor de comedie, dar la comedie se petrece acest proces pe care nu știu cum să-l numesc de aceea i-am zis superstare estetică. Râsul. Singura viețuitoare care râde este omul. Satisfacție au și animalele. Porcul, dacă îl mângâi pe burtă grohăie, pisica toarce când e mulțumită, câinele își arată dantura în semn de satisfacție, se pare, dar nu e râs. Și mai este ceva. Gândiți-vă că omul este singura ființă care se poate studia în oglindă. Se poate observa. Singurul care are conștiință de sine tot omul este. Și memorie! Memoria a jucat un rol foarte important în evoluția omului. În faptul că are memorie cred eu că se află răspunsul la întrebarea de ce râde omul. Noi știm ceva despre ceva. Despre fiecare lucru știm ceva anume. Când se strică acest mecanism a ce știm noi, omul râde. Dacă în loc de haină îmi îmbrac pantalonii, omul râde! Normal! Nu e cum știe el. Să ne gândim puțin la circ, pentru care eu am un mare respect, am văzut câțiva mari clovni, Grog sau Chaplin care face trecerea de la gest și mimică la cuvânt, genială, fantastică trecere! Dar să revin: faptul că omul se observă pe el și pe alții, naște posibilitatea de a satiriza, de a bagateliza, de a râde de... Comedia, după părerea mea, are o mică notă de răutate. Râsul are și el o mică notă de răutate. Tocmai am găsit o carte veche, de teoretician, a lui Caragiale. „Individul” avea un spirit de observație fantastic. El nu vedea nimic fără ironie. Sunt oameni care se uită în jur și nu văd nimic în bine. Judecă totul pe bază de rău. Alții văd totul numai în bine. Caragiale vedea totul în ironie. Mă uit atent și, slavă domnului, că l-am întors pe toate părțile, că în „Scrisoarea pierdută” numai Joițica n-am jucat! Nu pot spune că nu-I cunosc pe Caragiale. Ei bine, la el totul trece prin ironie. El nu privește nimic drept, el privește pieziș....
E. S.: De fapt, ce face dintr-un actor, un comic? Uneori fizicul. Dar când nu e fizicul, ce este? Umorul? Și un actor de dramă poate să aibă umor, nu? De unde vine comicul unui comic? (Din colțul ei, nevăzută, pasărea pe care eu o cred canar mă fluieră, disprețuitor. Stapânul ei nu, și nici nu-mi respinge întrebarea)
D.R.: În primul rând un actor de comedie este o persoană care trezește o reacție anume. Îmi aduc aminte că se spunea: „Aa! Uite-I pe Botta!”. Dar se spunea, „Ha, ha, ha, uite-l pe Birlic!”. Doi actori, foarte mari amândoi, și două reacții. Hai să zicem că Birlic era el mai șugubăț, așa, își avea felul lui, dar era om ca toți oamenii, pentru că omul este momentul de artă. Acel moment pe care tot Caragiale îl explică și eu îl simt, îl înțeleg și sunt de acord cu el. Caragiale spune așa: „Profesorul de matematică are un nas mare. Elevii se uită la nasul lui și se amuză. Și e unul mai nebun care, la liceu, în spatele closetului, desenează nasul profesorului pe gard. Nu se mai uită nimeni la profesor. Abia așteaptă recreația, se duc și râd în fața nasului de cărbune. Pentru că acolo este o realitate interpretată. Transfigurare artistică. Luăm ce actor vreți, Nicolae Bălțățeanu, unul din cei mai mari actori pe care i-am văzut cu ochii mei, am jucat cu el. Să știți că avea un umor fantastic. Chiar și în momentele de dramă. Mie mi se pare că și Laurence Olivier are umor. Are un fel de a trata viața și situația de viață, cum o făcea domnul Shakespeare: când cu lacrima, când cu râsul. Când cu mierea, când cu fierea. Ei, în momentul când mierea devine fiere apare comedia. lar momentul când lacrima este râs și râsul lacrimă, atunci ești Timică...
E. S.: Și când ești Dem Răduiescu? (Nevăzut, canarul sau ce zic eu că ar fi un canar, fluieră îngrijorat. Dar fără temei)
D.R.: Când ești Dem Rădulescu... Când poți să faci un rol care să-ți permită să fii Dem Rădulescu. Tot ce știu este că întotdeauna eu caut momentul de adevăr al personajului. Pentru că nu pot să merg în comedie suspendat, nu pot să-mi pierd pământul de sub picioare. Eu caut și găsesc momentul lui de adevăr. Momentul în care spectatorul să respire. Nu-l las să râdă bezmetic. Spectatorul trebuie să știe că personajul există. Că este format și el, ca orice om, din mici adevăruri care duc la un mare adevăr. Dacă eu, actor, deschid ușa neadevărat, fac focul neadevărat, mă mișc neadevărat, toate adunate fac marele neadevăr al personajului.
E. S.: Dar dumneavoastră, Dem Rădulescu, când ați devenit conștient de rosturile meseriei, ale comediei? În ce împrejurări?
D.R.: Să știți că vreau neapărat să scrieți ce vă spun acum: mă bucură enorm această întrebare! Înseamnă că m-ați înțeles! Faptul că îmi puneți această întrebare, din punct de vedere teoretic, este foarte just, și vă explic de ce: dacă cineva spune că a venit cu tot ce știe de acasă, nu-l cred. Să zicem că eu aș fi un actor cum spuneți, iubit de public, și că sunt un mare actor de comedie. Să zicem acest lucru, să-l presupunem... Dacă eu vă spun că am venit cu toate astea de-acasă, de la Râmnicu Vâlcea, vă dați seama că aș stârni râsul. Deci, ar fi o comedie involuntară. Mai mult decât atât. Unul din profesorii cu care am lucrat la Institut (era profesor de regie) când am terminat școala mi-a spus așa: „Păcat că n-ai umor!” Nu râdeți, că nici eu nu am râs când după a cincea vizionare cu Svejk, s-a mai spus odată ca n-am umor. Cinci vizionări cu sala goală. Și atunci am spus: „Dați drumul la public în sală și să vedeți ce se întâmplă!...” Mă bucură foarte mult întrebarea dumneavoastră și vă răspund: profesorii mei, începând cu Beate Fredanov, continuând cu cei din Teatrul Național, unde am, deschis ochii ca actor ― faptul că din 1956 predau la Institut și am lucrat cu generații întregi de actori, cu tineri, care vin mereu cu concepții de viață diferite și de la care am învățat și eu nu numai ei de la mine, totul la un loc m-a făcut să ajung la o anumită concepție. Dar — și abia acum vă răspund direct la întrebare ― am simțit că am învățat ceva și n-am trăit degeaba, la premiera lui Valeriu Moisescu de la Teatrul Bulandra, cu „Secretul familiei Posquett”. Acolo am trăit eu momentul, la una din repetiții, când s-a făcut o liniște desăvârșită, am simțit-o pe colega mea, Mariana Mihuț cum a rămas cu ochii la mine. Gina Patrichi la care țin foarte mult, este o ființă deosebită, o intelectuală, mi-a spus după aceea: „Domnule, eu nu râdearn ca să nu fiu obligată să mă întorc cu spatele, că nu voiam să pierd nimic, nici o mișcare!” Acela a fost momentul meu de înțelegere. Oameni care mă cunosc, prietenii, soția, oamenii apropiați mi-au spus că am venit cu lucruri atât de noi încât parcă aș fi o altă persoană. Nu, nu este adevărat. Eu sunt. Eu, cel de-acum, plus cel de până acum. Experiența! Oricât ai fi de talentat, când ești tânăr nu poți sta pe lângă un actor cu experiență. Nu poate un student să spună „Nunta Zamfirei” cum o spunea Calboreanu. Așa cum nu poate spune nimeni „Pe lângă plopii fără soț” ca Vraca. Vraca ni l-a redat pe Eminescu așa cum era el. Numai Vraca, prin marele lui talent și marea lui experiență, a înțeles și a putut să ierte femeia în această poezie, pentru că nici Eminescu n-o acuză. Toți cei care au recitat „Pe lângă plopii fără soț” acuză femeia. Ascultați! „Pe lângă plopii fără soț/ Adesea am trecut/ Mă cunoșteau vecinii toți/ Tu nu m-ai cunoscut!” Și Vraca nu vrea așa. El spune: „Mă cunoșteau vecinii toți/ Tu nu m-ai cunoscut...” Blând, iertător! Înțelegător! Dar o viață i-a trebuit ca să ajungă la înțelegerea asta! De ce credeți dumneavoastră că a scris Stanislavski și alții ca el? Pentru ca să ajute tânărul actor să ajungă mai repede la o concepție. Stanislavski n-a fost nici un mare actor, nici un mare regizor, a fost un om cu cap și un pedagog extraordinar care a urmărit atâția mari actori pe care i-a divinizat și a scris, ce-a scris? Metoda lor de lucru! Am vorbit și cu maestrul Calboreanu și cu alți actori să știți că ei așa jucau, cum zice Stanislavski, dar le-a trebuit o viață ca să ajungă singuri la metoda lui... M-am îndepărtat! Dumneavoastră vreți să vorbim despre comedie. Să vorbim!
E. S.: Mai bine spuneți-mi cum v-ați apucat de actorie...
D.R.: Vreau să vă spun mai întâi că mi-a plăcut, dar teribil mi-a plăcut Jean Gabin, care a spus odată că el n-a vrut să fie actor și nu e actor... Nu știu! Este ceva cu totul și cu totul inexplicabil cum am ajuns eu actor. N-am spus o poezie până pe la vreo 16 ani. Nu mi s-a dat nici măcar la școala primară să spun o poezie. N-am văzut spectacole de teatru, abia în 1943 am văzut primul spectacol cu Maria Tănase. „Gioconda iubește”... A fost ca un miracol! Casa noastra de la Râmnicu Vâlcea era lângă gară. Actorii veneau cu vagonul și eu nu mă dezlipeam de lângă vagon, de dimineață de la 9 când se sculau, se spălau și se duceau la cumpărături, să mănânce sau veneau pe malul Oltului, că Oltul e foarte aproape de gară acolo ― să facă baie. Și Tănase, și balerinele... Pe Tănase l-am văzut o singură dată...
Balerinele de mai multe ori... (șoaptă dulce, dinspre canapeaua de pe care soția asistă cuminte-cuminte la discuție).
Da! Am fugit de-acasa să-I văd pe Tănase și am ajuns la actul II... Toți actorii care veneau în turneu la Râmnicu Vâlcea unde se juca un spectacol pe săptămână cu teatru din București ― i-am văzut, îi știam pe toți, luam autografe, stăteam pe lângă ei pâna se scotea decorul... A fost un miracol. Când mi-a căzut în mână un fel de manual de arta actorului, știu că l-am devorat. Pe la 17 ani am început să joc și eu la liceu cu băieții. Am scris și un fel de reviste, am și apărut în ele, spuneam cuplete și lucruri cu haz de Tănase... Acum, dacă mă gândesc și chiar să spun drept, încă de la grădiniță știu că mă iubeau copiii fiindcă-i făceam să râdă. Știu că râdeam eu când spunea tata câte ceva, el avea un umor fantastic. Știu că odată am chiulit și eu de la grădiniță și copiii au venit să vadă ce-i cu mine, că nu râseseră în ziua aceea. Când am venit acasă, mama m-a întrebat unde am fost și eu am spus: „La grădiniță”. Și m-a aruncat în pivniță... Era adâncă, trei metri... De atunci, n-am mai lipsit niciodată, nici de la grădiniță, nici de la școală, nici de la facultate și nici acum nu lipsesc de la teatru, de la radio sau de la televiziune. Deci, așa a fost că am simțit o atracție fantastică spre scenă. Am plecat din Vâlcea, am venit în București, la Institut. Câștigasem atunci un concurs, și aveam o insignă sportivă în piept, m-a și întrebat Storin ce e...
E. S.: Ați făcut sport? Ce sport?
D.R.: Fotbal, volei, box. Mai ales box...
E. S.: Și de ce v-ați lăsat?
D.R.: De frica... A dat altul mai tare... (șoaptă dulce-dulce din colțul canapelei pe care soția, viitoarea mamă se odihnește). Storin era în comisia de examinare... Aici am venit, la Institut, pe Schitu Măgureanu și aici am rămas. Am intrat al 33-lea din 90. Stăteam la cămin. În anul I am aflat că cine ia bursă republicană i se dau și 250 de lei pe lună. Și am luat-o. Am luat-o în toți anii. Totdeauna am fost de părere că dacă faci un lucru, măcar să-I faci bine.
E. S.: Orice tânăr își ia un model. Dumneavoastră cu cine ați vrut să semănați? Că n-ați reușit să semănați decât cu dumneavoastră, nu contează...
D.R.: N-am vrut să semăn cu nimeni. Așa este! În primul rând am fost foarte trist cînd mi s-a spus ca n-am umor. Mi-a părut rău, cu toate că prin clasă, pe la unele exerciții, se mai zâmbea, așa. Mi-am zis: s-ar putea chiar să nu am umor. Pe urmă am prins un rol mai spre comedie în „Poveste din Irkuțk” și a plăcut tuturor și a plăcut și autorului, lui Arbuzov... Mie mi-a plăcut foarte mult un actor ― contestat de unii ― Jerry Lewis, care întrebat de ce e fericit a răspuns: „Sunt fericit că suntem 3000 de actori și numai câțiva de comedie”...
E. S.: Deci ne-am întors la comedie...
D.R.: Da. Și eu rămân la ce spunea Baranga: „Comedia este un lucru foarte serios”. Nu mai țin minte cine spunea că o zi în care n-ai râs e o zi pierdută. Mare adevăr! Omul are nevoie de râs la nivelul celulei. Pentru că la durere intervine adrenalina, iar buna dispoziție dizolvă adrenalina. Comedia e ca natura. lar a face comedie e ca și cum ai invita omul pe Valea Prahovei sau la mare. Realizează cineva acest lucru? Ce valoare are comedia... Am să vă spun o poveste. Aveam o piatră la rinichi. Singur în casă. Formez numărul Salvării și vine. Și când sună doctorul la ușă, îmi încetează durerile.
E. S.: „Știi s-o scoți? Scoate-mi-o!”...
D.R.: Păi asta e! Că nu era tâmpit domnul Caragiale! Ei, eu cred că râsul e Salvarea. Comedia e salvarea. Mi se pare un medicament extraordinar, pentru că omenirea are nevoie sa râdă.
E. S.: Dar nu vi se pare că la atâta cerere de râs oferta e cam mică. Nu vi se se pare că sunt prea puține comedii la marea noastră nevoie de comedie? (Pasărea nevăzută, să zicem canarul ― mă fluieră discret. Fără efect)
D.R.: S-ar putea să fie acum un gol de producție... Noi, la Institut, când apare un candidat cu o dâră de umor suntem bucuroși. Mai putem da teatrului o speranță... Știu eu de ce e puțină comedie pe lume? Și în teatru ca în teatru, da la film, ce să mai vorbim... Acum joc în Coana Chirița care cred că va fi o comedie bună, de moravuri, de epocă, de stampe... Avem actori, avem și posibilități... Adevărul e că e și mai grea comedia. Îmi spunea odată Baranga: „Domnule, eu scriu actul I într-o săptămână, actul doi în două-trei săptămâni și-mi trebuie câteva luni ca să scriu actul trei.” E o știintă să scrii comedie. Dar subiecte se găsesc. Depinde cum le tratezi. Adevăr să fie, relație adevărată, și să vezi dumneata cum râde lumea! Dar dacă nu sunt... Daca nu sunt, mă obligi pe mine, biet actor, să mă strâmb ca toți dracii ― că d-aia ți-am dat rolul, să râdă lumea! Și lumea vine, vede și zice: ia uite la el cum se strâmbă! Pai ăsta-i actor?... Și câte situații de comedie adevărată există în viață. Suntem clovni, într-un mare circ. Uitați-vă nițel în viață, uitați-vă!
Mă uit nițel în viață, în viața de lângă mine. Văd doar actorul cu care stau de vorbă de vreo trei ore, văd o femeie tânără care, la vremea când vor apărea „micile noastre rândulețe”, va fi o tânără mamă, mă uit și spre colțul de unde am fost fluierată fără milă, acolo nu văd nimic, la mine nu mă pot uita, că „nu port oglindă”... Dar înțeleg ce spune Dem Rădulescu. Înțeleg și că trebuie să-mi strâng „instrumentele de tortură” care de mare folos mi-au fost, îmi pun, așadar, magnetofonul în coșul cumpărat astă-primăvară, cu tata, de la Arad, în piață, și mă retrag încet ― să nu mă simtă pasărea și să mă fluiere. Reușesc. Ies în stradă, e cald, foarte cald, e vară (că noi Almanahul de iarnă vara îl facem), e cald, e lume, lume, lume. Viață. Mă uit, așadar, în viață.
