Printr-al cincilea lungmetraj al său,
Corneliu Porumboiu demonstrează că, după o perioadă de căutări stilistice, şi-a găsit - şi poate să îşi impună - propria voce în cinematograful de artă contemporan.
Scriind, acum aproape doi ani, despre
Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, al treilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, încheiam exprimându-mi îngrijorarea că regizorul ar putea eşua "într-un cinematograf autist, în care lipsa de comunicare dintre personaje să fie dublată de lipsa de comunicare dintre autor şi spectatori". Următorul său film, experimentalul
Al doilea joc (o evidentă notă discordantă în opera de până acum a lui Corneliu Porumboiu), mi-a adâncit îngrijorarea. Din fericire,
Comoara l-a reconciliat pe cineast cu publicul său, fără ca amprenta regizorului să slăbească ca urmare a unor concesii făcute comercialului facil. Dimpotrivă, filmul convinge prin inteligenţa, subtilitatea şi talentul reconfirmate de autorul său.
Protagonist este Constantin Toma, pe scurt Costi (Cuzin Toma), un funcţionar de primărie bucureştean, plin de griji pentru ziua de mâine: cum va reuşi să îşi întreţină în continuare familia, ţinând totodată pasul cu ratele de la apartament şi maşină? Într-o seară, vecinul Adrian Negoescu (Adrian Purcărescu) bate la uşa lui şi, după ce îi este refuzat un împrumut substanţial, îi propune lui Costi să-i devină partener într-o "afacere" care i-ar putea scăpa pe amândoi de orice griji. O legendă din Izlaz, satul natal al lui Adrian, spune că, înainte de venirea comuniştilor, străbunicul acestuia ar fi îngropat o comoară în curtea casei (ulterior naţionalizată, în 1947, şi retrocedată urmaşilor, de abia în 1998). Acum, când firma sa a dat faliment şi nu şi-a mai onorat datoriile faţă de bancă de vreo trei ani, riscând să-şi piardă oricând locuinţa, Adrian nu mai are altă speranţă de redresare decât un miracol: găsirea comorii străbunicului. Însă lipsa fondurilor îl obligă să-şi găsească un tovarăş. Costi cedează ispitei îmbogăţirii peste noapte, ceea ce nu ar trebui să ne mire prea mult, date fiind numeroasele cazuri de credulitate aflate din presa neaoşă. Celor doi li se adaugă, în vânătoarea de comori, Cornel (Corneliu Cozmei), care vine pe şest la Izlaz, aducând două detectoare de metale, şi-şi vinde serviciile la jumătate din preţul cerut de firma sa.
Criticul american Eric Kohn (
Indiewire) compară
Comoara cu un film de Frank Capra, combinând sentimentalismul cu viziunea moralizatoare. Într-adevăr, rolul lui Cuzin Toma de aici este asemănător celor interpretate de Gary Cooper sau James Stewart în filmele maestrului Hollywoodului clasic. Costi este un om bun, care nu doreşte răul nimănui şi îşi iubeşte necondiţionat soţia, Raluca (Cristina Toma), şi fiul de şase ani, Alin (Nicodim Toma). Pe acesta din urmă, terorizat de un coleg scandalagiu, Costi îl învaţă să riposteze, dar fără a-şi lovi adversarul, pentru că "nu e frumos să te baţi". Totuşi, eroul nostru ajunge să aplice vorba memorabilă a lui Groucho Marx: "Acestea sunt principiile mele şi, dacă nu vă plac, am şi altele". Când află că, pentru orice comoară descoperită, trebuie înştiinţată imediat Poliţia, găsitorul fiind altminteri pasibil de închisoare, Costi susţine ferm, în faţa vecinului pentru care fentarea legii nu reprezintă nicidecum un impediment: "Dacă nu declarăm, eu nu vin". Însă, ajuns la faţa locului, protagonistul îşi pierde treptat din hotărâre, căzând şi el victimă a comorii dezumanizante - după cum ştim, din filme similare tematic (precum clasicul
The Treasure of Sierra Madre al lui John Huston) şi nu numai, mirajul înavuţirii rapide le întunecă minţile oamenilor, care săvârşesc fapte necugetate. La fel se întâmplă cu liniştitul Adrian, care devine tot mai surescitat pe măsură ce groapa se adânceşte şi, cum "intrusul" Cornel îndrăzneşte să-i răspundă la provocări, sare prompt pentru a-l sancţiona, înarmat cu o lopată. Ca şi în celelalte filme ale lui Corneliu Porumboiu, dezacordurile flagrante dintre aparenţa şi esenţa personajelor generează momente comice incomode, care amuză şi, în acelaşi timp, ridică întrebări privind natura umană.
Comoara este şi o comedie a erorilor, deseori cu pronunţate accente absurde. De pildă, şeful lui Costi (Florin Kevorkian), judecând după scăderea de randament a protagonistului şi după pretextul găsit de acesta pentru a putea părăsi serviciul în timpul programului, ajunge la concluzia că el are o aventură cu o colegă de birou şi, ca atare, îi ţine un discurs "ca între bărbaţi", una dintre concluzii fiind aceea că "munca şi dragostea nu pot să fie împreună". Totuşi, cea mai mare eroare de apreciere o fac Adrian şi, pe urmele sale, Costi atunci când pornesc în vânătoarea de comori - însă nu vreau să vă dezvălui unul dintre
clou-urile filmului.
Corneliu Porumboiu nu tinde către un realism de tipul celui propus de Cristi Puiu, la care chiar şi personajele secundare au poveştile lor (iar noi, spectatorii, avem un acces limitat la ele) şi impresia de viaţă autentică este covârşitoare. Aici, cu puţine excepţii (cele două scene de pe terenul de joacă, secvenţa cu cei doi săteni din Izlaz care trec pe uliţă bârfindu-l pe Adrian şi pe care regizorul vrea ca noi să-i auzim), în cadru nu apar decât personajele relevante narativ (care nu sunt implicate în
plot-uri secundare), decorurile sunt minimale, aparatul de filmat se mişcă parcimonios (doar simple panoramări), iar obişnuitele planuri-secvenţă (cu camera fie fixă, fie mişcată pe trepied) sunt înlocuite uneori de discuţii segmentate prin câteva tăieturi de montaj (în maşina sau bucătăria protagonistului, cu repetarea aceloraşi unghiuri). Pe scurt, prin sublinierea artificiosului, regizorul pare a ne avertiza că nu urmărim nişte "felii de viaţă", ci nişte tablouri
construite de el şi aflate sub controlul său total.
Mai mult, la fel ca Jean-Luc Godard, Corneliu Porumboiu apelează - cum o făcuse în
Poliţist, adjectiv şi
Metabolism - la diverse procedee menite a descuraja imersiunea în poveste. De pildă, sunt filmate titlul şi o imagine dintr-o ediţie ilustrată a lui
Robin Hood (cartea din care Costi şi soţia sa îi citesc seara fiului lor), la fel cum în
Poliţist, adjectiv erau filmate rapoartele de filaj ale protagonistului Cristi. Dacă în
Metabolism puteam vedea o endoscopie, acum pe ecran apar un grafic 3D şi un tabel cromatic cu valori corespunzând diferitor zăcăminte, ambele având ca sursă detectoarele de metale, dar şi un fragment dintr-un talk-show despre proiectul Roşia Montană, în care un invitat academician pledează pentru sustenabilitate (secvenţă pe care noi o vedem
ca la televizor). De altfel, legendarul personaj englez şi proiectul din Munţii Apuseni sunt referinţe importante pentru regizorul-scenarist, care, ca de obicei, nu lasă nici un detaliu la voia întâmplării: dacă pe noptiera familiei Toma se află deschisă o carte a istoricului Neagu Djuvara şi nu a altui autor, motivul e că ilustraţia de pe coperta volumului apare o parte din ceea ce se aşteaptă să găsească Adrian, Costi şi Alin. În studiul pe care Andrei State i-l dedică lui Corneliu Porumboiu în recentul volum colectiv coordonat împreună cu Andrei Gorzo (
Politicile filmului, Editura Tact), autorul identifică trei tipuri de realism în filmele cineastului: situaţional (
A fost sau n-a fost?), semantic (
Poliţist, adjectiv) şi conceptual (
Metabolism). Acum ar mai trebui adăugat, cred, un realism simbolic, prezent în
Comoara. Însă, chiar dacă realismul lui Corneliu Porumboiu a evoluat între cele patru filme, constantele tematice şi stilistice le certifică apartenenţa la universul aceluiaşi creator.
Numele unor personaje (Negoescu, Sofronea) ne duc cu gândul la confraţi ai regizorului, iar faptul că pe "expata" de la bancă o cheamă Emma Dumont ne sugerează o reverenţă a lui Corneliu Porumboiu în faţa cineastului francez Bruno Dumont, care l-a influenţat în ceea ce priveşte lucrul cu actorii; dar acesta, la rândul său, fusese marcat de teoria "modelelor" a lui Robert Bresson (interpreţi neprofesionişti, mecanizaţi, cărora marele regizor francez le dădea următoarea indicaţie: "Nu trebuie să jucaţi nici pe alţii, nici pe voi înşivă. Nu trebuie să jucaţi pe
nimeni"). Pe urmele lui Bresson şi Dumont (sau ale neorealiştilor italieni), Corneliu Porumboiu utilizează atât actori profesionişti (Cuzin Toma, Florin Kevorkian, Laurenţiu Lazăr etc.), cât şi neprofesionişti (majoritatea distribuţiei - de exemplu, în rolurile soţiei şi fiului lui Costi apar soţia şi fiul actorului Cuzin Toma), iar rezultatele snt excelente.
Analizând nivelul conotativ al naraţiunii, Bogdan Ghiu observă pe Liternet.ro, că, prin
Comoara, "Corneliu Porumboiu a creat o povestire filozofică". Se poate spune, la fel de îndreptăţit, că filmul este o fabulă morală, plasată undeva între Frank Capra şi Éric Rohmer. Important este ca noi să fim - aşa cum le recomanda comandantul Anghelache subalternilor săi, în finalul lui
Poliţist, adjectiv - atenţi la semnele pe care ni le pune la dispoziţie autorul, pentru a-i decripta cât mai adecvat opera.
