Iubirea interzisă - cronică de film ”Ilegitim”

     Genericul de început al celui de-al patrulea lungmetraj, Ilegitim, semnat de Adrian Sitaru (selecţionat şi distins cu Premiul C.I.C.A.E., al Confederaţiei Internaţionale a Cinematografelor de Artă şi Eseu, în cadrul secţiunii „Forum” a Festivalului de la Berlin de anul acesta) are rol anticipator. Pe muzica trupei The Amsterdams, îi vedem, filmaţi dintr-un punct fix prin parbrizul maşinii, pe cei patru fraţi ai familiei Anghelescu. La volan e Cosma (Bogdan Albulescu), fratele cel mare, aparent cel mai responsabil şi raţional. Alături de el stă mezina Saşa (Alina Grigore), care glumeşte şi râde cu fratele ei geamăn, Romeo (Robi Urs), aflat în spatele şoferului. Saşa se întoarce periculos de mult către Romeo, stârnind reproşurile lui Cosma. Oricum, apropierea complice dintre gemeni este clară. Pe bancheta din spate e aşezată şi Gilda (Cristina Olteanu), care rămâne tăcută, deşi dezaprobă din priviri comportamentul Saşei.
     Prima secvenţă de după generic, cea mai lungă din film, prezintă un prânz festiv în apartamentul familiei Anghelescu, iar aşezarea personajelor în jurul mesei este şi ea relevantă pentru atracţiile, respingerile şi relaţiile de putere din cadrul clanului extins. Deasupra tuturor tronează capul familiei, medicul Victor (Adrian Titieni, actorul-fetiş al regizorului Adrian Sitaru); ulterior, aflăm, din conversaţia fraţilor, că mama lor, soţia lui Victor, murise în urmă cu un an şi jumătate. În dreapta patriarhului clanului stă, supusă, Gilda, alături de iubitul ei, Bogdan (Liviu Vizitiu). În faţa lui Victor este aşezat Cosma (absolvent recent de Medicină, ca atare singurul dintre fraţi care calcă pe urmele tatălui), lângă Julie (Miruna Dumitrescu), fiica adoptivă (poate că nu în acte, dar evident în fapte) a soţilor Anghelescu. În fine, gemenii Saşa şi Robi completează masa, în stânga tatălui. Camera de filmat îi urmăreşte îndeaproape pe cei şapte, surprinzându-le expresiile şi reacţiile, prin panoramări şi chiar transfocări; de data aceasta, Sitaru a lucrat cu doi operatori – colaboratorului său obişnuit, Adrian Silişteanu, i s-a adăugat Alexandru Timoşca –, tocmai pentru a revela cât mai eficient trăirile autentice ale actorilor, puşi să repete şi să filmeze mult, în scopul identificării cu personajele. Inginerul de sunet Ioan Filip (care a colaborat, în etapa de postproducţie, cu Dan-Ştefan Rucăreanu) a obţinut, în condiţii foarte dificile (Sitaru a lucrat, din motivele deja amintite, cu o echipă foarte mică), o „priză directă” excelentă, absolut necesară pentru un film de ficţiune menit să se apropie cât mai mult de documentar. Iar montajul, semnat de românul Mircea Olteanu şi francezul Théo Lichtenberger, are nerv, dinamizând secvenţa (ca şi întreg filmul).
     Prânzul festiv începe într-o atmosferă convivială, dar tatăl, după ce filozofează o vreme despre timp, începe să le arunce mici înţepături copiilor săi. Apoi, din senin, Cosma îi adresează capului familiei o întrebare cu iz de acuză: a denunţat medicul Victor, în perioada comunistă, pe femeile care încercau să avorteze, ceea ce era interzis prin lege? Tatăl nu neagă, spre surpriza unora, dar îşi găseşte justificări, neacceptate de majoritatea celor prezenţi (cu excepţia Gildei). Dezbaterea deontologică şi etică („Victor Dumnezeu”, îşi numeşte Cosma tatăl) cedează locul, treptat, unor insulte şi violenţe inacceptabile între părinţi şi copii („Ce familie am crescut eu?”, ajunge să se întrebe, decepţionat, Victor). Mai mult, înainte de a părăsi furtunos apartamentul, pentru a se muta într-o casă străină, tatăl face o afirmaţie teribilă: cei doi gemeni au fost nişte copii nedoriţi de mama lor. Ca urmare a acestei afirmaţii şocante, Saşa şi Romeo merg, în secvenţa următoare, la o prietenă a părinţilor lor, Ema (Mihaela Perianu), pentru a afla adevărul. Relaţia dintre cei doi gemeni ascunde, de fapt, o iubire ilegitimă, iar Saşa, care are şi o relaţie „oficială” cu Alex (Adrian Iacov), ascunde un secret cumplit: a rămas însărcinată cu fratele ei.      Ca atare, ea se vede pusă în aceeaşi dilemă ca şi mama ei (însă într-un context social şi familial foarte diferit): să avorteze sau nu? Dar gemenii nu sunt singurii membri ai familiei Anghelescu care ascund secrete...
Regizorul alege să se concentreze asupra poveştii de dragoste interzise dintre Saşa şi Romeo, în defavoarea firelor narative secundare, iar elipsele sunt uneori frapante. De pildă, după scena, încheiată abrupt, în care, într-un bar, Saşa îi anunţă pe Alex şi pe Romeo că este gravidă, fratele ei geamăn apare, în secvenţa următoare, cu o vânătaie la tâmplă. Sitaru a reuşit astfel, să imprime filmului un ritm susţinut şi o tensiune constantă, dar şi să ridice mai multe întrebări spectatorilor. În final, regizorul pare să renunţe de poziţia de observator (implicat, dar imparţial) pentru cea de autor-demiurg, care decide, în locul personajelor, rezolvarea, cel puţin temporară, a ecuaţiei narative. Totuşi, în ceea ce priveşte subiectele delicate abordate (incestul, dar şi avortul), Sitaru izbuteşte să găsească perspectiva potrivită, fără a da verdicte sau a judeca personaje, şi, astfel, să le stimuleze reflecţia spectatorilor (cum ne-au obişnuit deja reprezentanţii Noului Cinema Românesc).
     Stilistic, dintre lungmetrajele de până acum ale regizorului, Ilegitim se apropie cel mai mult de mişcarea Dogma 95 şi al ei „jurământ de castitate”. „Scopul meu suprem este să forţez adevărul să iasă la iveală prin personajele şi decorurile mele”, proclama manifestul semnat, în urmă cu 11 ani, de cineaştii danezi Lars von Trier şi Thomas Vinterberg, iar această aspiraţie îi este caracteristică şi lui Adrian Sitaru. În acest scop, regizorul renunţă la POV-uri (abreviere de la englezescul point of view), adică acele cadre menite a sugera spectatorilor că ceea ce urmăresc pe ecran este perceput de către un personaj sau altul. Sitaru utilizase POV-urile intens, programatic, în primele sale două lungmetraje, Pescuit sportiv şi Din dragoste cu cele mai bune intenţii, şi ocazional, subtil, în cel de-al treilea, Domestic (în opinia mea, cel mai izbutit, dar şi cel mai subapreciat film de până acum al cineastului), însă de data aceasta trademark-ul de până acum ar fi contravenit regulilor (auto)impuse.
Mai trebuie semnalat faptul că noul film al lui Adrian Sitaru este (la fel ca şi debutul, Pescuit sportiv) o producţie independentă (i.e. nefinanţată de Centrul Naţional al Cinematografiei), pornit de la o idee a interpretei principale (Alina Grigore semnează şi scenariul, alături de regizor, iar neprofesioniştii din distribuţie, foarte bine integraţi, au urmat cursurile ei de actorie) şi realizat, cu un buget foarte redus, graţie marilor eforturi depuse de producătoarea principală, Anamaria Antoci, şi de coproducătorii polonezi şi francezi. Cu asemenea cineaşti, producţia independentă are un viitor şi în România.