Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Bunicul şi doi delincvenţi minori” – cronică de film


Un scenarist talentat şi stimat cu o apreciabilă şi apreciată experienţă în ma­terie numit Petre Sălcudeanu, transformă una din experienţele sale din domeniul literaturii poliţiste în scenariu de film, scenariu pe care îl încredinţează spre realizare nu unui specia­list al genului care «să prezinte garanţii», ci unui regizor aflat abia la al doilea film: Maria Callas Dinescu. Deci un regizor regizoare, şi încă o regizoare care a debutat cu un film tandru, duios, feminin, ultra feminin, fără nici cea mai mică urmă din duritatea, din nervul şi sprinteneala cerute de specificul filmului poliţist. Gestul mi se pare frumos şi indrăznet. intr-adevăr, hai să vedem până unde funcţionează pre­judecăţile, cât de întinse sunt graniţele dintre genurile cinematografice, dacă liniile lor sunt de neclintit, dacă nu cumva ele se pot mişca totuşi, şi dacă da, atunci înspre ce?
Ca formulă, autorii filmului de faţă ne propun o asemenea deplasare de linii din­spre filmul clasic poliţist, înspre filmul tot clasic, de factură profund realistă, dar tensionat după legile suspansului. Ca fond, suntem împinşi dinspre problematica voit alambicată a genului — aici folosită doar ca start — înspre problematica gravă a dramelor sociale cu morala limpede şi vizibilă, chiar previzibilă. Genul poliţist ră­mâne astfel doar glazura dulce şi crocantă a unui fruct cu miezul tare. În compoziţia ei intră făptura blajină a maiorului de miliţie — interpretat de un Octavian Co­tescu în ipostaza grijuliu-sfătoasă — supra­numit «bunicul» şi pornit în căutarea a doi delincventi foarte minori, imbatabili din oficiu la capitolul «copilăria şi al ei farmec personal», o Rodoveică mare, grasă, pu­foasă, rea de gură şi dulce de suflet, fermecătoare şi irezistibilă din moment ce poartă chipul Dragăi Olteanu-Matei, un «vecin», apariţie reconfortantă şi relaxantă în persoana lui Jean Constantin, el fiind responsabilul cu relax-ul în orice film cu nevoie de relax şi, în sfârşit, doi superbi lupi alsacieni, sigur că perfect dresaţi din moment ce joacă într-un film cu delincvenţi, fie ei şi minori. Rostul acestei compoziţii — pe alocuri strălucită — ar fi să ne ajute să acceptăm duritatea miezului. Pentru că, sub povestea cu un maior de miliţie mai mult sau mai putin bunic şi doi minori mai mult sau mai puţin delincvenţi, pulsează o dramă foarte gravă şi foarte reală. Drama copiilor neiubiţi sau iubiţi numai pe jumă­tate. A orfanilor cu părinţi în viaţă. A copii­lor-bumerang între un tată şi o mamă care «n-au timp» sau «nu se pricep». Nu întâmplător dintre toate variantele posibile ale acestei prea triste ecuaţii, autorii au ales ca element de şoc pe cea mai gravă: va­ianta «orfani cu părinţi în viaţă». Şi nu în­tâmplător, acest element şoc se constituie în centru de greutate al filmului, rămâne miezul lui usturător, dureros. Nu cred să fie nevoie de o perspicacitate ieşită din comun pentru ca să ne dăm seama că, de fapt, exact frântura asta de poveste a băiatului care fuge de acasă pentru că «mama n-are timp şi tata nu se pricepe», era adevăratul subiect al filmului. Un subiect cu valoarea inestimabilă. Un subiect care merita cu prisosinţă timp şi spatiu şi o formă proprie, merită curajul de a fi el însuşi şi nu doar element-şoc într-o demonstraţie. Pentru asta însă autorii ar fi trebuit să renunţe la ambiţia de miciurinizare artistică si să se mulţumească cu fructul obişnuit, de dimensiuni normale şi cu numele cu­noscut. Ar fi trebuit, deci, să se mul­ţumească cu un film direct şi precis clădit pe o idee, una singură, şi ea precisă şi precis direcţionată. Ar fi trebuit să opteze pentru un film-linie dreaptă, şi nu pentru unul curbat cu delicateţe şi ocolit la fel. Sigur că uneori linia curbă este folositoare, ea dă o anume eleganţă mişcării, sigur că uneori ocolul este de neocolit ca să zic aşa, este chiar necesar, el asigură coeficientul de atenţie trează, el ridică pulsul interesului - uneori însă nu înseamnă întotdeauna, există şi cazuri în care mişcările astea unduioase în loc să limpezească filmui, îl aburesc, în loc să pună lumina pe idee, o pun pe peisajul din spatele ei. Bunicul şi doi delincvenţi minori este un ase­menea film care se pierde în propriul său peisaj. Într-un prea bogat peisaj, cu multe cotituri şi la fel de multe deschideri de perspective. O cotitură dă spre drama copillor cu taţi vitregi, alta spre drama părinţilor cu copii vitregi; o cotitură duce la părinţii lipsiţi de instinct părintesc, alta la oamenii cu instinct părintesc, dar fără copii; o perspectivă se deschide spre ideea de prietenie — prietenia la adulţi, la adoles­cenţi şi la copii — alta spre ideea de soli­daritate demonstrată de asemenea pe trei vârste. Filmul nu-şi poate găsi forma şi structura dorită de autori — aceea de «policier» altoit pe problematică socială — mai cu seamă din acest exces de zel în demonstraţie. Din dorinţa de a cuprinde şi a acoperi toate exemplele posibile. Din­tr-o foame de argumente imposibil de potolit.
Dincolo de asta filmul are fără îndoială virtuţile lui — nu complezente, ci reale — virtuţi de concepţie (cea mai de preţ mi se pare a fi simţul realităţii şi adevărului în captarea detaliilor de via ţă, virtute comună tuturor scenariilor lui Petre Sălcudeanu) şi virtuţi de realizare (cum ar fi siguranţa şi precizia şi simtul gradaţiei în construcţia secvenţelor-cheie) şi virtuţi plastice — ope­ratorul Vasile Drăgan reuşind, pe linia sa, să împace cele două direcţii de atmosferă ale filmului, tandreţea şi asprimea, într-o imagine rând pe rând delicată şi tăioasă. S-ar putea căuta astfel — şi chiar găsi bune şi rele în toate compartimentele filmu­lui. Nu văd însă utilitatea unei asemenea operaţii, nu văd folositoare căutarea cu lumInarea a defectelor şi calităţilor, şi unele şi altele aflându-se cât se poate de «la vedere». Mai util mi se pare să stabilim în ce măsură ele sunt concludente pentru evoluţia regizoarei Maria Callas Dinescu. După părerea mea, sunt neconcludente, şi sunt neconcludente pentru că nu aduc nici o informaţie în plus despre autoarea filmului De bună voie şi nesilit de nimeni. Senzaţia pe care o creează şi o lasă acest al doilea film este de experienţă cu sub­stanţe noi şi nu prea bine cunoscute. O încercare — poate pripită — de salt în alt registru. Saltul presupune risc, iar riscul cere curaj, foarte mult curaj. Acest curaj merită privit cu atenţie. El aparţine unei regizoare la început de carieră, adică în momentul în care nimic nu e mai uşor decât să confunzi curajul cu inconştienta. Maria Callas Dinescu nu face această confuzie. Saltul ei mi se pare calculat. Curajul programat. Este, cred — şi mi-ar place să nu mă înşel —curajul celui hotărâr să-şi găsească locul, să se găsească, să se cunoască, să afle ce vrea şi ce poate. O asemenea hotărâre merită într-adevăr orice risc, merită chiar riscul unui salt în gol. Cu atât mai mult cu cât ţin artă, asemenea salturi nu numai că nu ucid, dar măresc coeficientul de supravieţuire. Este o lecţie care se învaţă uneori pe piele-proprie. Maria Callas Dinescu a învăţat-o. aceasta este singura informaţie cu adevărat con­cludentă pe care o comunică Bunicul şi doi delincventi minori despre autoarea lui.

Tags: bunicul si doi delincventi minori film, cronica de film, eva sîrbu, film politist, maria callas dinescu, octavian cotescu

Comments: