Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Atâtea catastrofe riscă să devină obositoare…


     N-am citit niciodată până acum o proză de Laurenţiu Damian. Bănuiam totuşi, printr-un fel de solidaritate de generaţie relevată cu mai mulţi ani în urmă la Cenaclul de luni, că „băiatul”, pe care-l vedeam înghesuindu-se cândva cu un tupeu aproape indiferent (şi deci ironic) la premierele penibile de la „Scala”, are ceva de spus şi în proză şi — mai ales — în cinematografie, măcar învăţând din peliculele parcă anume făcute pentru jocul imaginar (şi totuşi atât de real) ce s-ar fi putut circumscrie sub genericul „Descoperiţi cele 8 greşeli din filmul (textul) alăturat”. Toată generaţia literară '80 (cu mici excepţii) a fost şi este pasionată de film, după cum cred că toţi (cu şi mai puţine excepţii) cineaştii tineri au fost şi sunt obsedaţi de translaţia limbajului epic spre cinematografic. Laurenţiu Damian nu se îndepărtează prea mult de la această regulă. Neavând ceva mai bun de „ecranizat”, el îşi decupează coerent o serie de proze scurte, definind un univers deja înregistrat în proza noastră, însa fie sub specie pitorească (Panait Istrati, Fănuş Neagu), fie ca decor potenţând o temă pasională (Ştefan Bănulescu). Urmându-I pe scriitor, scenaristul şi regizorul Laurenţiu Damian vrea ceva mai mult: a scoate, din povestea creşterii şi descreşterii unui sat dunărean, saga unei naţii. Să recunoaştem, temă pe cât de generoasă, pe atât de complexă şi dificilă. Se descurcă Laureaţiu Damian în propriul său pariu? Una peste alta, eu cred că da. De ce?
     Trecând peste micul didacticism al multora din scenele „onirice” (scene „mură-n gură”), autorul Rămânerii ştie să construiască o lume proprie de o certă rigoare, în care violenţa secvenţelor, a personajelor înseşi şi un anume naturalism ostentativ al detaliilor sunt mereu „îmblânzite” de efortul auctorial de înţelegere — şi deci de depăşire — a unui orizont foarte jos sub care fiinţele sunt condamnate să trăiască pasionat un fatum căruia nu i se pot sustrage şi pe care-I îndură cu o anume voluptate chiar. „Rezonerul” acestei lumi (interpretat în film de Dan Condurache) rememorează neputincios întâmplări tragice scoase din poveştile şi amintirile locului şi, la fel cum fântâna părăsită pe care încearcă s-o limpezească nu vrea să se cureţe de nămol, nici sensul vieţii acestor oameni prăbuşiţi în poziţii tragice, în trecut, nu se desluşeşte în vreun fel. Pare că un blestem continuu acţionează asupra acestei aşezări unde nunţile se transformă în înmormântări şi naşterile în prilejuri de acţiuni iconoclaste, păgâne. Preotul însuşi este aici simplu slujitor al unor clişee goale, lipsite de transcendenţă. Este o atmosferă dură, de psalm arghezian în care căutarea înfiorată de Dumnezeu e înlocuită de imprecaţii şi interogaţii fără răspuns (vezi scena revoltei jucată de Mitică Popescu). Însuşi sufletul iese din corp ca un fel de abces final („Suflete, ieşi!” se forţează un muribund să-şi dea duhul, într-o secvenţă de mare frumuseţe). Şi totuşi, în ciuda reuşitelor sale incontestabile (merită pomenite episoadele cu batrânul meşter de troiţe şi cel de la sfârşit, cu umbrele eroilor urmărind în tren pe cel care le-a resuscitat), ceva−ceva lipseşte filmului. Sau, mai bine zis, prisoseşte. Cred că e o prea mare apăsare pe coarda tragică, „de bas”, a acestei lumi, apăsare nu totdeauna în concordanţă cu plastica savantă, uşor narcisiacă, a imaginii. Acestei teribile acumulări de nenorociri îi lipseşte la un moment dat firescul (artistic) şi de la un anumit punct am avut senzaţia inconfortabilă de demonstraţie. Nu spun tezism, dar sunt aproape să spun. Atâtea catastrofe riscă să devină obositoare şi să nu percepem tocmai ceea ce le-a făcut posibile: anume ideea de destin.
     Cu toate aceste minime obiecţii, trebuie să spunem că, neputându-se lansa, din motive independente de voinţa lui, ca scriitor, Laurenţiu Damian riscă să devină un foarte bun cineast.
 
(Noul Cinema nr. 6/1991)

Tags: cronica de film, ioan grosan, laurentiu damian, ramanerea

Comments: