Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Aşteptarea” – cronică de film


     Noul film al lui Şerban Creangă atrage atenţia în primul rând printr-o deosebită onestitate civică şi profesională. O atenţie plină de gingăşie şi decenţă pentru oamenii de rând, pentru cotidianul nespectaculos, un ataşament sincer faţă de eroii săi „simpli” şi „lipsiţi de importanţă”, care nu odată au apărut în filmele româneşti, ca nişte eroi de afiş... Pentru Şerban Creangă, apropierea de oamenii, care nu sunt „ca-n filme”, nu e o „sarcină”, o performanţă, ci o pornire lăuntrică, cât se poate de firească. Ai impresia, de multe ori, că vezi secvenţe de ciné-vérité, momente filmate pe viu, cu aparatul ascuns. Şi dacă n-ai cunoaşte protagoniştii din alte roluri, ai spune că totul e făcut cu neprofesionişti. Regizorul ştie să-şi aleagă actorii, care nu numai prin fizionomii dar şi prin stilul lor de joc aduc pe ecran ceva din sufletul vieţii autentice. Momentele de la berărie, hazul decent al apariţiei ceremonioase a soţiilor, una grasă, alta slabă, atmosfera nunţii, scena cu pepenele cumpărat noaptea în piaţă, scenele de început, în gară, toate ţin de acest autentic, aproape inedit în filmul nostru artistic, dar cu atât mai familiar în filmul documentar românesc. Regizorul nu face însă ciné-vérité, el reconstituie cotidianul. Nu-I şarjează, nu-I pune în scenă, ci îl retrăieşte. Creangă reconstituie mediul cu metodele poetului liric. Şi nu o dată reuşeşte să creeze micro-poeme: hârjoana celor doi îndrăgostiţi pe malul râului, plecarea în „călătoria de nuntă” (cu camionul încărcat şi motocicleta care-i tot face turul, cu cei doi bătrâni în poartă, tot mai şterşi, tot mai îndepărtaţi, cu lacrimile nevăzute de copii), scena în care bătrânul Fane, membru în orchestră, cântă solo cu trompeta lui, în chioşcul din grădina publică, iar bătrâna, emoţionată ca o logodnică, stă gătită pe o bancă şi-I ascultă.
     Bineînţeles, nu trebuie să uităm că tânărul regizor a făcut acest film în special pentru protagonistul său, a visat la un film-portret şi a realizat — prin forţa crudă a împrejurărilor — un film-epitaf pentru Ştefan Ciobotăraşu. E foarte posibil ca filmul să fie chiar neterminat, din cauza morţii protagonistului; nu contează. Urmărim cu înfrigurare diagnosticul de anghină pectorală schiţat cu delicateţe. Boala însăşi apare aici ca un conflict interior al vitalităţii.
Din această ambianţă deliberat lirică, lipseşte însă drama. Nu din cauza nepriceperii sau a lipsei de vlagă artistică. Scenaristul Horia Pătraşcu s-a afirmat doar cu unele lucrări de pregnant dramatism. Autorii Aşteptării s-au ferit, poate, de dramă, în mod deliberat, aşa cum se fereşte o anumită parte a „noilor valuri” cinematografice. Decenii de teoretizări anti-clasice, despre dramatizare, ne-au inoculat o anume teamă superstiţioasă de confIictele puternice, esenţiale, hotărâtoare, de cotiturile mari, de întâlniri şi despărţiri, de alegeri decisive. De acele vâltori interioare care — odată acceptate de autor — ridică viaţa înfăţişată în opera de artă, la rangul de destin.
     Nu e vina tinerilor cineaşti. Nume prea răsunătoare l-au tot combătut pe Aristotel, considerându-i poetica depăşită. De aceea, azi, unii nici nu mai îndrăznesc să caute reprezentări inedite, concrete, ale conflictelor, ale înfruntărilor, ale izbânzilor, ale înfrângerilor. Abuzul, în filmele comerciale de conflicte false, deplasate, exagerate, depăşite sau fals rezolvate, nu anulează însă conflictul ca piatra de încercare a oricărei lucrări dramatice. Pentru că filmul, oricum, este o modalitate ridicată la o nouă putere a străvechiului act teatral. Filmul nu-i doar imagine, montaj, prim-plan, gros-plan, ci dramă exprimată prin ele. Şi Aşteptarea începe ca o adevărată dramă. Momentul în care foştii colegi, tinerii, îi cer bătrânului Fane uneltele, jefuindu-I inconştient de simbolul vieţii sale active, promitea un fel de Umberto D original. Dar promisiunea nu va fi împlinită. De aici filmul alunecă spre pictura de gen, autentică, simpatică, uneori amuzantă, alteori poetică. Dar asta-i prea puţin. Filmul nu-i pictură de gen. Desigur, pensionarul cu căsuţa şi grădina lui, cu bătrâneţea asigurată, nu e o victimă a soartei, dar îndepărtarea de fluxul vieţii şi apropierea de moarte este oricum, în orice condiţii, tragică. lar actorul deosebit care a fost Ciobotăraşu, actor al cărui farmec autentic popular a fost exploatat în multe filme, actorul care a găsit în sfârşit, în Aşteptarea, ambianţa spirituală adecvată pentru firescul său, pentru sinceritatea sa neşarjată, neafişată, ostentativ, este parcă în aşteptare... Aşteaptă mariIe situaţii în care să se dezlănţuie. Punctul de pornire a fost ideal. Dar nu s-a mers mai departe. Aşteptarea a fost întreruptă. Marele recital nu a mai avut loc.
     De menţionat imaginea de o frumuseţe inedită — realizată, fără peliculă Eastmancolor, de către losif Demian şi Dragomir VîIcov şi postsincronul rolului Fane, o performanţă a lui Mihai Mereuţă, care-l interpretează pe Ciobotăraşu, îi reconstituie dicţiunea, stilul, personalitatea sonoră, deşi timbrul îi lipseşte.
 
(Cinema nr. 10, octombrie 1971)

Tags: anna halasz, asteptarea film, cronica de film asteptarea, serban creanga

Comments: