Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Clipa de răgaz


     Între regizorii care — cu pas mai mult hotărât decât sigur — se apropie de pragul unei jumătăți de veac, Șerban Creangă face figură aparte: debutând cu un film (Căldura, 1969) ce purta toate însemnele unei „expoziții de grup” (într-atât de semnificativă era, acolo, prezența celor ce-și vedeau atunci întâia oară numele pe un generic), el se retrage imediat din postura de „coordonator” (pe care, momentan, părea c-o vizează), preferând munca discretă — epurată de orice „tentație reformatoare”, de orice „tapaj frondeur”.
     Ce aduc, totuși, nou filmele sale? — în așa măsură încât să ni-l indice ca pe o, distinct conturată, personalitate a cinematografiei noastre contemporane... Această caracteristică mi se pare a consta într-un soi de „rocadă” pe care-o efectuează regizorul: între solemnitatea discursului și simplitatea frazării. Nu se poate spune că Șerban Creangă renunță cu totul la un anumit ceremonial al organizării materiei filmice — și nici n-ar putea s-o facă, dat fiind sistemul de convenții al artei pe care o practică: oricât de fidelă s-ar vrea, această artă, în „reproducerea” (sau „recompunerea”) realității. Dar Căldura și, imediat după, Așteptarea — ca să nu mai vorbim de cele două extrem de interesante filme dedicate începuturilor mișcării muncitorești din țara noastră: Speranța și Labirintul — aduc în prim-plan «locul comun al gestului zilnic»; de aici, și plastica esențializată (dacă se poate spune așa) a celor mai bune dintre filmele sale, concizia elementelor prezente în cadru, caracterul eboșat și, totuși, atât de sugestiv! — al unor destine.
     Plasat în acest context, Clipa de răgaz probează — chiar dacă fără virtuți relevante — constanța de atitudine a regizorului: sinceritatea de a lucra pentru ceilalți ca și cum ai lucra pentru tine își spune, aici, cuvântul în abordarea deschisă și firească a unui subiect care, altfel, n-ar fi fost scutit de accente apăsat patetice sau vădit lozincarde. Plasându-și acțiunea într-un combinat de produse chimice, Clipa de răgaz surprinde câteva momente din lupta pe care, într-un fel sau altul, reprezentanți ai câtorva generații o duc pentru promovarea noului: luptă ce întâmpină diverse adversități și opoziții — atât „din afară” (din partea unora, incapabili să țină pasul cu ritmul înnoirilor), cât și „din lăuntru” (datorită modalităților — uneori, nu cele mai adecvate — de a-i convinge pe ceilalți de adevărul tău). În același timp, filmul urmărește o poveste de dragoste a cărei „filosofie” rezumată în sintagma clipei de răgaz — vrea să spună că, pentru a se împlini, omul trebuie să găsească, în vâltoarea preocupărilor zilnice, și timpul de-a se ocupa de sine.
     Interesant ca premise, Clipa de răgaz nu se menține la nivelul promisiunilor — mai întâi, pentru că scenariul lui Tudor Popescu mi se pare lipsit de spațialitate (personajele par decupate din hârtie și lipite pe altă hârtie: într-un soi de „basorelief” neatent la jocul nuanțelor) și de acel simț aI dialogului care ar trebui să evite dublarea (pleonastică), prin cuvânt, a imaginii.
     Câteva personaje rețin, totuși, atenția spectatorului prin autenticitatea caracterelor și, nu mai puțin, forța interpretării: bătrânul inginer (ce împrumută trăsăturile regretatului Octavian Cotescu), secretarul de partid (întruchipat, cu vigoarea-i cunoscută, de Stefan Sileanu), tânarul inginer, bătăios și nerăbdator în a se impune (Florin Călinescu), oportunistul „de profesie” (Constantin Diplan).
     Interpreții principalelor roluri — protagoniștii poveștii de dragoste — sunt Ștefan Iordache și Ecaterina Nazare; fără vreo notă falsă jocul lor mi se pare, totuși, cantonat într-un registru limitat, sub valoarea unor prestații anterioare.
     Destul de convențională — imaginea, semnată de Adrian Drăgușin.
     În totul, un film „printre altele”.
 
 
(Săptămâna, 16 mai 1986)

Tags: clipa de ragaz, cronica de film, nicolae ulieriu, serban creanga

Comments: