Filmul Iui
Dan Pița (
Profetul, aurul și ardeIenii) precum și filmuI lui
Mircea Veroiu (
Artista, dolarii și ardelenii) în mod cu totul greșit au fost numite: „westerne românești”. Un western nu poate fi decât american. Faptul că a fost făcut de o casă cinematografică bucureșteană, cu actori români, nu înseamnă că westernul, adică povestea western a devenit românească. Meritul primelor două episoade ale serialului este tocmai că au păstrat caracterul american aI acestor aventuri. Au făcut, desigur, și italienii westerne. Și nemții. Adică au vrut să facă, fiindcă așa-zisele westerne „spaghetti” nu sunt westerne, ci simple macaroane pe celuloid, penibile neanturi cinematografice.
Înseamnă oare că artistic vorbind, și psihologic vorbind, peliculele amintite nu au nimic românesc? Dimpotrivă. Povestea scrisă de
Titus Popovici (scenaristul ambelor filme) zugrăvește o originală, interesantă ispravă. Iar tema serialului capătă culori deosebite mai ales datorită preponderenței tonului ardelean. Un ton făcut din bonomie, înțelepciune, onestitate, mândrie, demnitate (armonios compatibile cu modestia și buna cuviință). Vă amintiți
Profetul, aurul și ardelenii? Fără exagerări și Iăudăroșenii, filmul descrie respectabilul bun simț ardelenesc, proiectat în peisajul vestului depărtat, în West-ul născând.
Artista, dolarii și ardelenii merge pe aceeași cale. În ambeIe episoade cei trei flăcăi de la Poplaca luptă, cu modestele lor mijloace, contra tâlharilor. În primul e vorba de o vastă escrocherie miniero-religioasă. În seria a doua tâlharul e altul. Nu mai poartă masca preoțească; pur și simplu, bandiții se deghizează, se costumează fie în „Piei roșii” fie în ostași ai armatei Confederației. Prima trișerie, costumarea în indieni „Piei Roșii”, este de două ori sinistră. Falșii indieni atacă un tren încărcat cu mult aur și mulți pasageri. Unii călători însă observă deghizarea bandiților. Rezultatul? Se va dispune ca voiajorii să fie uciși toți. Până la unul. La această infamie se mai adaugă una. Sărmanele triburi de indieni se vor vedea încărcate cu o vinovăție sinistră, cu calomnioasa acuzație de masacru, de genocid, de barbarie absolută. Pungașii deghizați în indieni — asta nu e ceva nou în Far West. Ce e nou e enormitatea acuzației mincinoase! Dar tâlharii mai adoptă și alte două deghizări; sunt costumați în militari ai armatei regulate și, tot ei, se dau drept trupă de artiști ambulanți, de comedianți și saltimbanci. O primă faptă bravă a ardelenilor noștri va fi găzduirea și ascunderea indianului care însoțise pe șeful de trib ucis în timp ce sosea în oraș pentru a spune adevăruI, pentru a demonstra nevinovăția neamului său. Îl tratează ca pe un frate. De pildă, eroul interpretat de
Ilarion Ciobanu se supără când îl vede că mănâncă stând pe podea în loc să stea la masă. Imediat se așază și el pe jos alături de indigen. Cei trei bravi ardeleni, mușchetarii noștri, vor lupta, apoi, cu sau fără pistol, alături de el pentru demascarea tâlharilor.
Fiindcă am vorbit de mușchetari, e bine să ne aducem aminte că incomensurabilul succes aI romanului lui Dumas se datora faptului că toți cei trei eroi erau foarte... trei... Adică ei, în ciuda perfectei Ior uniri, își păstrau tot timpuI portretul personal. Că era vorba de escaladat un zid, sau de făcut curte unei femei, sau de prins un dușman, fiecare din cei trei (în realitate patru) executau cu totul altfel operația.
Tot o astfel de diversitate găsim și la cei trei flăcăi din Poplaca. Fiecare se poartă, vorbește, gândește altfel. Așa făcuseră ei și în primul episod al filmului. Așa vor face și în al doilea. Cu aceeași savoare umoristică. Ba chiar cu un supliment de umor. Ilarion Ciobanu, Traian-baci, de data asta o pățește rău. Se amorezează lulea de vampesca vedetă a trupei (
Rodica Tapalagă). Se lasă păcălit. Crede că individa e o distinsă doamnă și o înaltă artistă. Merge până acolo încât vrea să se însoare cu ea. Nu se vindecă de caraghioasa Iui nebunie decât atunci când vede că „noblia domniță” îi atrage în cursă pe toți fruntașii și bogătașii orașului, rugându-i cochet, să-i arate frumusețea de „safe” al băncii, să-i arate ce minunat se deschide și ce minunății cuprinde... Iar ei îi fac cheful. Că doară ei erau vreo douăzeci, și ea numai una. Singură printre ei. Dar nu multă vreme. Căci bandiții așteptau semnalul. Și banca va fi jefuită.Dar, iarăși, nu pentru multă vreme...
Filmul are o portretistică bogată. Pe lângă brelanul principal (Ilarion Ciobanu,
Ovidiu Iuliu Moldovan,
Mircea Diaconu) avem o „figurație inteligentă” de prima mână, cu cascadori eminenți, cu personaje curioase, ca de pildă acea tânără pianistă permanent beată, privind galeș și candriu, dar mânuind pistoIul ca un adevărat cow-boy (interpretă —
Ioana Crăciunescu). Interesant și personajul mut (interpretat de
Dan Nasta), un om bătrân, cu barbă, care nu scoate o vorbă, dar care, atunci când vreunul din ardeleni e în primejdie, trage cu revolverul și scoate din joc pe dușman. După care, se uită la cel salvat și face o mutră înțeleaptă ca pentru a zice: „Ca să vezi!”, sau „Păi sigur!”.
Afară de cei trei ardeleni, toți ceilalți vorbesc, bineînțeles, englezește. Cu subtitluri românești. Ca și în primul episod, cel regizat de Dan Pița. Mi-aduc aminte că atunci cineva reproșa felul cum vorbeau cei care dublau pe actorii români. Ziceau că vorbesc cu accent englez, în Ioc să vorbească slang american. Obiecție absurdă. Căci personajele erau toți emigranți din a doua tranșă, din faza „cuceririi vestului”, când pionierii erau, în majoritate covârșitoare și n-apucaseră să deprindă slangul nazal și confuz al yankeilor. Oamenii învățaseră englezește recent, cum putuseră, școlărește, cu accentul primit de la profesor. Iată de ce ei aveau dreptul să aibă orice accent. Bineînțeles, una e accentul, alta e dicțiunea actoriceasca. Faptul că personajele sunt presupuse a fi învățat limba școlărește, cu profesor, nu le dă dreptul să aibă un debit de școlar care recită lecția. Ei trebuie să se silească a-și „juca” actoricește personajele. Ceea ce s-a obținuț în mod impecabil în episodul realizat de Pița, dar mult mai puțin în episodul al doilea, unde textul englez e bun, dar debitul oral cam sună a... .candidat la examen.
