Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​Actorii noștri – Dorina Lazăr


     Anul care tocmai s-a sfârşit a fost pentru actrița Dorina Lazăr, nu bun ci minunat. Trei roluri diferite, importante, trei victorii în scurta ei filmografie — ultima este Anca din Năpasta lui Alexa Visarion mă bate aşa­dar gândul unul interviu bilanțier, dar, din fe­ricire, n-apuc să mă lansez în întrebări conta­biliceşti, n-apuc să ajung la „două la primărie", pentru că Dorina Lazăr începe să poves­tească, râzând, cu hohote prelungi, un râs plin, molipsitor care face parte din personajul ei cel de toate zilele, despre cum a ajuns ea ac­triță, „din întâmplare", o întâmplare numită mama, mama ei, actrița Cornelia Turian, care a convins-o să dea examen la Institut, pentru că ea se pornise spre cariera de profesoară de română. „Am reuşit penultima din 83 de candidați. Ha, ha, ha!” Pe urmă, meseria „a prins-o”, meseria şi mai ales flImul. „Aveam o poftă nebună să fac film, dar filmul nu ma voia, nu mă voia el și pace”. Râsul plin, clo­cotitor se topește într-un zâmbet dulce-amar:
     Dar nici cu teatrul nu-mi mergea mai bine. Intrasem la Teatrul regional „Barbu De­lavrancea”, era prin '61, jucam mult, deci nu mă puteam plânge, dar aveam senzaţia ca duc apă cu ciurul. Jucam Lessage, în co­muna Florica, la Hotarele. Cui îi trebuia Les­sage în comuna Florica? Oamenii ne între­bau: „Da' muzică populară nu aţi adus?" Și aveau dreptate! Chiar aveau dreptate. Mă co­pleşise un asemenea sentiment al inutilității meseriei, încât am fost gata să renunţ. Îmi pă­rea rău că nu m-am făcut profesoară. Mă gândeam să mă angajez la Televiziune sau la Ra­dio, spikeriţă. Mi se părea oricum mai util. Pe urmă am venit la Giuleşti şi lucrurile au început să se schimbe. „Năpasta”, „Echipa de zgomote”, „Pasărea Shakespeare”, „Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă". Dar, mai ales, a fost întâlnirea cu Alexa, benefică nu numai pentru mine, ci pentru tot colectivul teatrului. E un regizor care se implică total în actul creaţiei, te ia cu el, te molipseşte de o stare bună de lucru. Sigur, nu e un regizor comod — un om care ştie exact ce vrea, și vrea mult, şi cere mult, nu poate fi comod — dar întot­deauna în cele din urmă, se dovedeşte că lu­crurile pe care le cere de la tine, sunt adevă­rate, sunt bune şi pentru spectacol, şi pentru tine, actor. E un regizor cu spirit de echipă, iar eu cred în munca de echipă — la film, ca şi la teatru — pentru că, lucrând mereu cu aceeaşi oameni, la un moment dat ajungi la o cunoaştere reciprocă, la o comuniune de gân­dire, la acea stare minunată în care nu mai e nevoie ca regizorul să-ţi explice de zece ori ce vrea, pentru că pricepi dintr-o vorbă, dintr-o privire. După mine, menirea regizoru­lui este să te dezghioace, să meargă dincolo de aparenţe, să descopere date pe care poate nici nu ţi le cunoşti şi asta nu se întâmplă de­cât sau atunci când regizorul are o mare intui­ție, sau atunci când lucrează vreme îndelungată cu tine. De exemplu, nu credeam vreo­dată că am să joc Anca în „Năpasta". Nu cre­deam că am să pot. Şi nici acum nu ştiu cum de m-a ales Alexa tocmai pe mine, pentru că pe vremea aceea jucam comedie. Jucam „Escu..." Regizorii „mă vedeau" mai ales în roluri de comedie.
     De ce?
     Știu eu? Aşa mă vedeau ei. De altfel, toată Iumea, chiar şi azi, mă consideră o per­soană veselă, tonică, optimistă. Neamurile mă cheamă chiar să le binedispun, la nevoie...
     Și nu ești optimistă?
     Nu. Cred mai degrabă ca sunt o înverșunată. Dar, este adevărat, mai cred şi ca omul trebuie să se bucure de fiecare zi pe care o trăieşte. Şi trebuie să facă faţă vieţii. Aşa mi-am învăţat şi copilul. Când o văd plângând pentru cine ştie ce fleac, o întreb: „Ce-i cu tine? Am murit? Nu. Sunt bolnavă? Nu. Eşti bolnavă? Nu. Atunci de ce plângi? N-ai drep­tul să plângi pentru prostii"
     Este o atitudIne de femeie-bărbată?... Chiar ești o femeie-bărbată?
     Sunt. N-am cum să nu fiu. Eu a trebuie să mă descurc, de mică, singură, cunosc pre­țul lucrurilor şi al vieții  şi nu suport să văd cum se transformă fleacurile în catastrofe. Nici când în meseria mea lucrurile nu mer­geau bine, n-am făcut o dramă din asta. Nu m-am pus pe plâns. Am aşteptat. Și n-a fost degeaba. A venit şi vremea când rolurile au început să mă ajute — pentru că vine ea şi vremea asta când trebuie să mai ajute şi rolu­rile pe actor, nu numai actorul să salveze ro­lul. Din acest punct de vedere mi-au picat bine şi Stop-cadru la masă, și Semnul şarpe­lui, şi Angela merge mai departe, chiar şi or­dinea în care au venit a fost bună, pentru că mi-a permis să-mi încerc puterile în mereu altceva, să ajung deja pregătită la Năpasta. Acum despre film vorbesc.
     Chiar te rog să vorbești mai mult, pentru că a fost o experiență, presupun, dificilă. Un personaj creat pe scenă şi recreat pentru ecran este o încercare. De fapt, Anca de pe scenă a fost un atu sau un handicap pentru Anca din film?
     Într-un fel a fost un atu. Din fericire noi cu „Năpasta” am avut o experienţă foarte speciaIă. Cu piesa vorbesc. Am jucat-o în toate condiţiile posibile. Întâi la subsol, pe scândură, fără rampă, foarte aproape de spectatori. Pe urmă pe o scenă normală. Am jucat-o la Casa de cultură, cu un spaţiu imens în faţă, la Craiova și la Tulcea. Am jucat-o Ia Florența, într-o sală de concerte o fosta manastire, la Berna, într-o încăpere foarte mică, şi tot jucând mereu în diverse ambianțe, adaptând, de fapt, spectacolul la condiţiile fiecărui loc, Ia un moment dat nici nu mai aveam senzaţia că jucăm o piesa, ci ca trăim personajele. Şi, sigur, asta ne-a aju­tat enorm când am făcut filmul. Tot aşa cum faptul că s-au filmat întâi exterioarele, a fost o binecuvântare pentru noi, actorii. În momen­tul când am intrat pe platou, ştiam exact ce se vede în cadrul următor dacă eu mă duc să deschid fereastra, de exemplu, pentru că aveam realitatea peisajului înconjurător, bine întipărită pe retină, în auz, în... simțuri. Ne mirosea, pur şi simplu, a pădure, a iarbă... A fost o experienţă foarte interesantă. Dar ce frică ne-a fost! La toţi trei, şi lui Zamfirescu, şi lui Dumitraş, şi mie. Ne temeam de teatra­litatea jocului, pentru că noi nu doream sa aducem spectacolul în film, ci să facem film. A fost şi o experienţă riscantă. Dar n-a fost numai riscul meu. Noi toţi am riscat şi sunt convinsă că a meritat. Eu nu pot să spun cum e filmul, sunt subiectivă, în ce mă privește însă, a meritat.
     Ți s-a întâmplat des să spui despre un rol: „a meritat”?
     Despre roluri, nu neapărat. In schimb, mi se întâmplă de multe ori să spun: merită să fac meseria asta, cu tot greul ei, cu toata neîndurarea ei, merită. Uneori se întâmplă să zici: merită, chiar în cele mai grele momente, nu în clipa unui succes. La Feteşti cu „Năpasta”: După spectacol, a venit la noi o femeie, o în­văţătoare, cu o floare rebegită în mină şi ne-a spus: „Vă rog să mai veniţi! Avem nevoie de asemenea spectacole!” mi-am zis: „Merită! De o mie de ori, merita!” lar când am jucat în Germania, la Ulm, tot „Năpasta” („Năpasta” asta s-a jucat mai mult peste hotare si aş putea spune că a fost prima oară când o năpastă a adus noroc), când după spectacol oamenii veneau să pună mâna pe Florin Zamfirescu, să vadă dacă e de-adevaratelea, iar a doua zi s-a scris că e un actor genial, iar mi-am zis: merită!
     Și când nu merită? Care e cauza? Sau cauzele?
     Aici ar fi mai multe. În primul rând nu merită să joci mereu acelaşi personaj. Dacă te uiți bine, în special la partiturile actrițelor, observi că există două-trei roluri repetate la nesfârşit. Întrucât ele seamănă între ele, pot fi interpretate de oricine. Dar eu nu cred în ro­lurile scrise pentru oricine, eu cred în rolurile scrise pentru un actor anume. În replici scrise pentru un actor anume. În general, re­plicile se scriu „în general". De aici şi nevoia actorului de „a umbla la text" cum se spune, de a schimba cuvinte, topica frazei chiar. Şi nu numai pentru că unele texte nici nu le poți rosti, „nu-ţi ies din gură", dar este şi ne­voia de a umple un gol de structură a perso­najului, nevoia de a-I caracteriza, de a-i da o identitate anume. Din punctul ăsta de vedere, cred că Titus Popovici are o ştiinţă extraor­dinară a definirii personajului prin replică. De pildă, Florica asta a mea, din Lumini și um­bre îi spune omului cu care trăieşte de multă vreme: „dumneata”. Niciodată nu-i spune „tu”. Pare puţin credibil, dar eu am întâlnit în viață un asemenea personaj. Era bunica unei colege de şcoală. În 50 de ani de căsnicie, nu i-a spus niciodată bărbatului ei „tu”. El era „dânsul”, „dumnealui” şi „dumneata”, în semn de respect, de prețuire şi de recunoaştere a calității lui de bărbat şi cap al familiei. Ei, acest „dumneata” scris de Titus Popovici pentru personajul meu nu-I putea născoci nici un actor!
     Și de ce crezi că exista atâta monotonie în viața personajelor noastre de film?
     Nu-mi dau seama. Poate fi lipsă de inspiratie, lipsă de imaginație... Oricum, asta duce şi la o monotonie a emploi-ului actoricesc. Aceleaşi personaje sunt interpretate de mereu aceeaşi actori, şi asta în situaţia în care teatrele de provincie sunt pline de actori, şi tineri şi vârstnici, foarte talentaţi. Dar cine să-i caute? Cine să-i descopere? Rar şi foarte rari regizori au obiceiul să bată şi teatrele de provincie. Regretatul Tănase Cazimir care, după părerea mea era un mare actor, a fost descoperit abia la sfârşitul vieții. Nu-i păcat?
     Nu o data se spune: Actorul a salvat ro­lul, a salvat chiar filmul. Deci, ceea ce dato­rează un regizor actorului se ştie pentru că se vede. Dar ce datorează un actor regizoru­lui?
     Practic, tot. Dacă regizorul ştie să scoată din tine ceea ce nici cu gândul nu gân­deşti că poți face, atunci îi datorezi reuşita. Succesul. Dacă nu ştie nici ce vrea el, nici ce vrea cu tine, atunci îi datorezi insuccesul. Eşecul, chiar.
     Dorina Lazar, pentru ca suntem la sfârșitul unui an și la începutul altuia, hai să întreb  aşa cum se obişnuieşte, ce planuri ai pe '83?
     Nu vrei să-i întrebi pe regizori ce planuri au ei cu mine? Pot să spun doar ce-mi doresc. Îmi doresc ca în '83 să nu trăiesc din amintirile lui '82. Pentru asta însă ar fi nevoie de un program — nu al meu, nu are cum fi al meu — de perspectivă. E nevoie ca cineva să se gândească şi cum se va realiza acel pro­gram, cu cine, cui să i se dea şansa să meargă mai departe. Ha, ha, ha! lar mergem mai departe!... În rest, vorba femeii care ne aduce laptele: sănătate, că-i mai bună decât toate...
(Cinema nr. 12, decembrie 1982)

Tags: actorii nostri, dorina lazar, eva sirbu, lumini si umbre serial tv, napasta film

Comments: