REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Vinovatul


     Cu o filmografie restrânsă (de numai 5 titluri) Alexa Visarion a reuşit să-şi impună un profiI de autor. Nimeni nu-i poate contesta acest statut, dobândit de cineaşti care au „teme famiIiare, fantasme, o reţea organizată de obsesii”, după frumoasa definiţie a lui Gilles Jacob. Caz rar de consecvenţă în peisajul nostru cinematografic, regizorul pare că glosează, film după film, pe aceeaşi temă, a vinovăţiei, pornind mereu de la aceeaşi situaţie: „o fericire construită pe nefericirea altcuiva”. Acestea sunt coordonatele universului apăsător descris de Înainte de tăcere, Înghiţitorul de săbii, Năpasta, Punct şi de la capăt, dar şi de recentul Vinovatul. O lume aflată într-un moment de criză în care judecătorii şi vinovaţii îşi intersectează violent destinele.
     Dacă înclinaţia de a medita asupra culpabilităţii nu este nouă, mi se pare o noutate că reflexia sa poartă în acest ultim film o puternică pecete a neliniştilor interogaţiilor prezentului. Alexa Visarion a simţit nevoia să intervină în obsedanta discuţie despre vinovăţie a societăţii post−decembriste, în care retorica victimelor a fost adesea confiscată de vinovaţi, în care adevărurile se separă cu greu de minciună în vacarmul de voci. El a operat o aducere la zi a piesei „lertarea” de lon Băieşu, plasând eroii în acest context unde autovictimizarea capătă uneori accente groteşti. Justificarea laşităţilor „dinainte” nu scapă nici ea privirii sarcastice a regizorului, mai înclinat ca oricând să demonstreze cum tragicul glisează înspre derizoriu.
     Hotărâtoarea discuţie dintre vinovat (cel care şi-a ucis un prieten, în urmă cu 20 de ani) judecătorul său (iubita victimei) are loc într-o cameră de bloc în care zgomotele de ţevi, glasurile vulgare ale vecinilor şi cântecele de petrecere subminează permanent solemnitatea şi gravitatea confesiunii. Construit în afara textului dramatic cu numai doi protagonişti, planul doi alcătuit din mireasa şi prietenii eroului intervine şi el brutal în procesul ad-hoc, împiedicând şi amplificând senzaţia de grotesc. Cele două paliere ale imobilului unde este localizată drama devin două „paliere” ale naraţiunii: unul trivial, al petrecerii de nuntă cu invitaţi alcoolici şi scandalagii şi altul „pur” al camerei de celibatară, unde se caută patetic adevărul, derizoriul primului cotropindu-I în final pe cel de-al doilea. Ca în Năpasta, un ţel profund moral, pedepsirea vinovatului, este maltratat, terfelit, vulgarizat.
     „Dacă de frică n-am putut trăi ca un erou, măcar să trăiesc acum ca victimă”, clamează la un moment dat protagonistul „vinovat”, făcându-ne să simţim că această replică poartă principalul înţeles al filmului. Dacă femeia se lasă convinsă de pledoaria în apărare, dacă acuzatul apare ca „un om sub vremi”, el însuşi distrus de un mecanism al teroarei, iertarea nu este totuşi o şansă de supravieţuire. Sinuciderea din final hotărăşte profilul de farsă tragică al Vinovatului. Dacă filmul debutează cu o petrecere în care vitalitatea se dezlănţuie mitocăneşte, semnele avertizante că totul va sfârşi prost sunt presărate încă de la început. Glumele „tâmpite” ale animatorului chefliu, cea cu jocul de-a „ce ţi-am făcut eu ţie, fă-mi şi tu mie” sau sinuciderea înscenată cu bulion prevestesc întorsătura nefericită a zaiafetului.
     Ca în toate peliculele sale, Alexa Visarion se arată mai interesat de idee decât de spectaculosul mijloacelor cinematografice. „Eu n-aş şti să fac film fără fiinţa vie a actorului”, mărturisea el într-un interviu şi Vinovatul atestă o dată în plus acest adevăr. El a mizat mult de această dată pe interpret ca „eliberator de sensuri”, pe capacitatea acestuia de a sugera ambiguitatea relaţiei victimă−călau, nuanţele ei de masochism şi impostură. În roluri pe măsura talentului lor, Ştefan lordache şi Carmen Galin au vibrat la propunerea regizorală, conturând cu inteligenţă aceste destine cărora tragicul le este refuzat. În rolurile secundare, Dana Dogaru, Mircea Diaconu, Dan Condurache, Rodica Negrea, Eusebiu Ştefănescu creionează cu precizie portrete credibile, cu accente savuroase. Actorii poartă pe umerii lor dificila răspundere a unui mesaj pe care unii nu sunt dispuşi azi să-I primească: discuţia despre vinovăţie s-a dizolvat, în ultimul timp, în marea trăncăneală. Pentru un regizor pasionat de analiza raporturilor umane sub specie aeternitatis această preocupare pentru stricta actualitate reprezintă poate un moment de turnură. În orice caz, un film necesar.
 
 
(Noul Cinema nr. 3/1992)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexa visarion, cronica de film, dana duma, vinovatul

Opinii: