Încă din decembrie 1993, revista noastră a instituit Premiul Centenarului. Primul ales a fost regizorul Jean Georgescu, venerabil şi venerat comediograf al filmului românesc. Anul trecut, premiul a fost acordat actorului Ilarion Ciobanu, singurul dintre marii noştri interpreţi care s-a dedicat în exclusivitate filmului.
Anul acesta, când, în 27 mai, sărbătorim un secol de la cea dintâi proiecţie cinematografică din România, redacţia noastră acordă Premiul Centenarului ex-aequo:
- actriţei Irina Petrescu un nobil reper în arta interpretativă cinematografică
- criticului şi scenaristului Eva Sîrbu care, cu talent, a pus adesea umărul la edificiul filmului românesc.
Să depăşim complexul solemnităţii declanşat de un premiu al Centenarului. Să evităm s-o numim pe premianta noastră
Irina Petrescu „o mare doamnă a teatrului şi filmului românesc”. O facem pentru că aleasa noastră are oroare de clişee, dar şi pentru că ea este, cel puţin pentru generaţia mea, a celor care ne mai aflam în liceu la începutul anilor '70, unica hippie aristocrată a cinematografului românesc. Noi o adoram pentru că ea a bulversat tipologia filmelor noastre dominate de frumuseţi planturoase, pentru că era cea mai graţioasă purtătoare de mini-jupă şi cea mai inteligentă recitatoare a versurilor lui Nichita Stănescu.
Irina Petrescu a însemnat pentru ascultătorii de Beatles şi de Bee Gees de la noi cam ceea ce a însemnat Julie Christie pentru cei britanici: un idol nonconformist. Cu silueta de manechin, cu intensitatea privirii şi cu firescul gesturilor ei, ar fi putut să-şi încerce norocul la Hollywood, pe unde a trecut şi a făcut o excelentă impresie. Dar cum n-a putut să se despartă deTeatrul „Bulandra” (unde lucra cu regizori de talia lui Ciulei şi Esrig), a rămas printre noi acceptând roluri mai mari sau mai mici şi în filme: unele cu tuşă de maestru (
Valurile Dunării de
Liviu Ciulei sau
Duminică la ora 6 de
Lucian Pintilie), altele mai meşteşugăreşte făcute (
Răutăciosul adolescent şi
Facerea lumii de
Gheorghe Vitanidis,
Stejar, extremă urgenţă de
Dinu Cocea etc.). În toate însă, absolut în toate apariţiile ei pe ecran există emoţie autentică şi o zvâcnire de adevăr care fac antologice secvenţele unde ea joacă. Aţi mai văzut vreodată atâta feminitate într-o căţărare pe-o scară din metal ca aceea de pe şlepul din
Valurile Dunării?
Pe vremea conflictului dintre agronomul progresist şi cel retrograd, Irina Petrescu a devenit la un moment dat prea bună pentru cinematograful românesc. Ea a avut atunci puterea să renunţe şi să spună adesea nu şi a avut curajul să spună da la cea mai fericită excepţie:
O lumină la etajul zece de
Malvina Urşianu.
O iubim pentru tăria ei de-a refuza toate rolurile mincinoase. O admirăm pentru că n-a făcut niciodată pe diva, pe steaua, pe femeia fatală. Un apăsat simţ al măsurii a făcut-o să renunţe poate la prea multe şi să se creadă prea devreme uitată. Continuă s-o iubească şi cei care-i lipeau posterul în camerele de adolescenţi, dar şi generaţiile mai noi, cucerite de francheţea şi nonconformismul personajului. O iubim pentru calităţile pomenite până acum, dar şi pentru că recunoaşte că a plâns la
Podurile din Madison County. Ne-am bucura s-o vedem jucând într-un asemenea film sincer, discret şi cunoscător al lucrurilor vieţii. E timpul ca ea să se întoarcă pe ecran. Nu-i aşa, stimaţi, dragi, nepreţuiţi cineaşti?
