REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Un petic de cer


     Mărturisesc că aşteptam cu interes Un petic de cer: cu puţin înainte (sau, poate, după) „primul tur de manivelă”, Francisc Munteanu (scenarist şi regizor) declarase că noul său film porneşte nu de la experienţa proprie — cum fusese cazul celorlalte titluri aIe filmografiei sale: şi bogată (numeric), şi interesantă (ca struc­turi narative, tipologie etc.) —, ci de la un „personaj întâlnit  în viaţă"; de aici, a­dăuga autorul, necesitatea unei minuţioase documentări etc.
     Am citit, apoi, subiectul filmului (centrat în jurul unui personaj confruntat cu aspectele diverse şi adverse ale realităţii pe care a chemat s-o transforme), precum ­şi distribuţia — care include actori de ma­re anvergură: Gheorghe Dinică, Mircea Diaconu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Cozorici, Constantin Diplan, Jean Constantin, Stela Popescu... Iată, mi-am zis, un subiect din care se poate scoate ceva (adi­că ceva foarte bun: în materie de film românesc, optimismul meu e „sans rivages") şi, mai ales, iată o distribuţie alcătuită cu gândul şi la „public", şi la „artă".
     Toate aceste pre-dispoziţii stau în picioare până începe filmul: după care, ele (speranţele noastre, adică) sunt culcate la pământ una câte una, ca nişte ţinte bine ochite — fil­mul dţndu-ţi impresia că încearcă, în materie de neglijenţe, să-şi adjudece totul: de la mic la mare şi retur... Iată o mică neglijenţă: titlul filmului sună corect (un petic de cer — ceea ce vrea să însemne o metaforă: neexploatată, însă, sub raport filmic). Dar textul „şlagărului" pe care-I cântă (cu fals aplomb) Mirabela Dauer zice un petec de cer (ca şi mica inter­pretă ce reia cântecul într-un spectacol de preşcolari)... O mică neglijenţă, desigur — dar vădit amplificată de puterea „măritoa­re" a filmului.
     Alt soi de neglijenţe: un personaj ca şoferul Gică (interpretat Jean Constantin — a cărui menire, pe genericul unui film a ajuns să fie una singură, deşi ac­torul, cum spuneam, e de mare anvergură) dispare după prima jumătate de oră, fără ca rolul să i se împlinească, cât de cât... „în schimb", apare inginerul stagiar (interpretat de Mircea Diaconu); foarte bine, veţi zice: Francisc Munteanu şi-a calculat efectele" — jumătate de oră, „Jean", jumătate de oră, Diaconu. Numai că acest inginer, „anunţat" (şi aşteptat) cu mult îna­inte, apare după ce nimeni nu mai pome­nea de el — atenţia spectatorului fiind a­trasă către altele.
     De altfel, dramaturgia filmului mi se pare deficitară (ca forţă ideatică şi construcţie) în întregul ei — totul rămânând la nivelul „expunerii". Destinul eroului principal nu e luminat de nici o întâmplare semnificativă — sau pusă, ca atare, în relief de scenariu. În conturarea acestui erou. Gheorghe Cozorici aduce o anumită sobrietate, o anumită forţă interioară — care-i mai mult a actorului (căci am re­marcat-o şi-n alte fiIme: istorice ori de ­actualitate, în care e distribuit); or, pentru a pune în valoare un actor ca Cozorici (care, între noi fie vorba, nu-i nici atât de „mare" încât să ne mulţumească doar pen­tru că se „joacă" pe sine — ca Gabin, de pildă), trebuie construcţii dramatice solide, ridicate după tot „tipicul".
     Ceea ce m-a frapat, însă, cel mai mult la un cineast cu experienţa lui Francisc Munteanu e, cum să-i zic, lipsa de adânci­me a filmuluI — recognoscibilă chiar din­tr-un fapt ca acesta: secvenţele de pe şantier (eroul principal e directorul şantie­rului unei mari hidrocentrale) par filmate numai în zile de duminică — atunci când adevăraţii „şantierişti" lipsesc cu desăvâr­şire... O minimă integrare (a echipei de filmare) în viaţa şantierului era de dorit: pentru adevărul artistic al filmului.
     De aceea, cred că această lipsă de adâncime se regăseşte şi în plan estetic — „soluţiile artistice" ale diverselor situaţii închipuite de scenarist fiind mai mult „căutate" decât „găsite"... Nu-i greu să deduci inaderenţa lui Francisc Munteanu la un subiect pe care (singur, totuşi!) şi l-a ales „din afară". În locul acestui film forţat, schematic, greoi în articulaţiile-i de bază, preferam o continuare imediată şi directă Ia Buletin de Bucureşti sau un alt film — pornit „din lăuntrul” experienţei cineastului: atu-ul sincerităţii nu-i de lepădat.


 
 
(Săptămâna, 24 februarie 1984)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: francisc munteanu, nicolae ulieriu, un petic de cer

Opinii: