Ciudata lume pe care-o propune scenariul lui
D.R. Popescu nu-i decât modalitatea — strict necesară, ca să zic așa — de a intra în convenția artei: așa cum, pentru bufonii lui Shakespeare, nebunia era convenția necesară (și suficientă) de a spune niște adevăruri altfel de nerostit... A privi, deci, filmul realizat dupa acest scenariu drept un (simplu) „film de actualitate” mi se pare dacă nu o eroare, oricum o încercare (desigur involuntară) de a-i refuza sensuri pe care numai în planul simbolicului
Nelu și le dezvăluie.
Acest Iucru I-a înțeles foarte bine regizorul
Dorin Mircea Doroftei, care transformă „filonul hamletian” al propunerii prozatorului într-un, film al „recuperării” tatălui... Astfel, povestea lui Nelu — băiatul care încearcă (și, finalmente, reușește) să-și recupereze tatăl din angrenajul unor slăbiciuni și incertitudini — servește drept fir conducător pentru o analiză detaliată și cuprinzătoare a lumii adulților, lume văzuta din unghiul inedit (sau numai puțin uzitat) și destul de necruțător al vârstei „de trecere” de la copilărie la adolescență (amintiți-va, în acest sens excelenta secvență a pantomimei — când maturii râd și se distrează „ca niște copii”, în vreme ce aceștia, adevărații destinatari ai spectacolului, privesc „dincolo” de spectacol, către propriile lor probleme; ori scurta secvență de la telecabină, când Nelu își întreabă colega de școală și de suferință: „Ai vrea să ai asemenea părinți?“).
Această lume a maturilor își răsfrânge — când fragede, când crude — luminile și asupra personajului-copil: de aici, acel (poate deconcertant) amestec de înțelepciune (prematură, în datele-i imediate) și candoare din comportarea lui Nelu, de aici acele sentențioase adevăruri (sau numai propoziții) pe care copilul le emite, când și când, cu o tristețe albă, rostite parcă de o străină gură...
Imaginea însăși a filmului (purtând semnătura operatorului Valentin Ducaru) are frăgezime și candoare, potrivit felului în care ne închipuim noi (maturii) modul de a privi al copilului; copil pe care — trecându-i cu vederea mica „șmecherie” a diferenței de vârstă dintre actor și personaj, acesta din urmă fiind cu vreo trei ani mai tânăr decât interpretul — Mihai Brătilă îl „construiește” cu o reală intuiție a resorturilor dramei.
Referindu-mă la interpreții maturi ai filmului — actorii profesioniști Melania Ursu, Tora Vasilescu, Florin Zamifirescu, Radu Duda, Virgil Andriescu, Mihai Cafrița, Dan Condurache, Mihai Mălaimare, care asigură rolurile principale — îmi permit să observ că, într-un neașteptat (și, până la urmă, sugestiv) contrapunct cu alura simbolică a întregului film, prestațiile lor nu înseamnă „creație” — adică o îmbogățire a naturii umane, o sporire a ei —; ci, pur și simplu, repetare... Cu alte cuvinte, naturalețe și firesc — într-o „lume” pe care am numit-o ciudată: pentru cele două „universuri” paralele (sau concomitente) pe care le propune (pe de-o parte: noi, cei „fără familie”; pe de altă parte, ceilalți — nu mai puțin singuri decât noi, vezi întoarcerea la școală a tinerei profesoare), pentru acel sensibil și derutant „du-te-vino” între real, imaginar, simbolic.
Prin puterea de a stapâni (și de-a Ie închega într-un „tot”) elementele atât de divergente (uneori, centrifuge) ale scenariului, Doroftei își definește un stil, în cadrul căruia imaginile ajung foarte repede la fondul problemei, chiar dacă, în ansamblu, filmul „denunță” unele incertitudini, narative, precum și, o anume incapacitate expresivă în caracterizarea personajelor.
Nelu certifică apariția unui regizor.
