REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Al patrulea gard, lângă debarcader


     Graba procustiană de a ne retrage - în fața noului - pe aliniamente dinainte sta­bilite ne-a ispitit, fără îndoiala, şi pe noi cei ce am etichetat ultimul film al regizoarel Cristiana Nicolae drept unul „de actuali­tate”.
     Prezente din plin la nivelul subiectului, însemnele actualitaţii nu împiedica, totuşi, filmul să se ralieze definitiv şi fără echivoc la ceea ce mi se pare a fi tema centrală, şi singura, a căutărilor autoarei; şi anu­me, sondarea psihologiilor „în formare”, precum şi depistarea - acest proces (in)formativ - a celor două tipuri funda­mentale de influenţe: modelatoare, când evo­luezi sub semnul lor, şi catalitice, când e­voluţia se petrece doar prin raportare la ele.
     Privite din acest punct de vedere, fil­mele Cristianei Nicolae vădesc - dincolo de cota lor valorică cu derutante „creş­teri şi descreşteri” de la un titlu la altul o semnificativă unitate de preocupări, dacă nu şi de stil... Şi, asociata unei indubitabile seriozități profesionale, tocmai această unitate o fereşte pe regizoare de acea febrilitate speculativă care ne face, de multe ori să intram în disjuncţie cu noi înşine!
     Reductibile la câteva propoziții simple, întâmplările filmului de-acum sunt puţine şi nesemnificative în autonomia lor anecdotică... Cu atât mai remarcabilă se arată, în atari condiţii, construcția filmului care — în „dramatismul ei static”, cum ar fi zis un estetician ca Ştefan I. Neniţescu -„istoriseşte fără să aibă nevoie de anecdotă”.
     Neumbrind cu nimic meritele regizoarei, să recunoaştem - aici – şi aportul lui Nicolae Cristache unul dintre cei mai inte­resanţi (şi, îmi permit s-o zic, importanţi) prozatori impuşi în ultimul deceniu; de altfel scenariul (pe care-l semneaza Nicolae Cristache) reia motivele uneia dintre prozele volumului său de debut - trans­late, însă, într-un limbaj funciarmente fil­mic a cărui modernitate nu scapă privitorului  avizat.
     Modernă - prin rapelul pe care-l face la adâncirea conştiinţei de sine, la preocu­pările adolescentului pentru propriul său destin - este şi ideea care (con)centrează întreaga demonstraţie a flimului: superio­ritatea prieteniei - în faţa oricarei alte forme de viaţa afectiva... Şi, într-adevar cine n-a constatat (mult mai târziu, însă, je vous parle d'un temps que les moins de vingt ans ne peuvent pas connaitre) că prieteniile formate în anii adolescenţei re­zistă cel mai bine eroziunii timpului - în vreme ce iubirile, de pildă, născute atunci, cam tot atunci se şi trec?
     Toate acestea s-ar putea să-l determine pe cititorul care n-a văzut înca filmul să creadă că are de-a face o „facatură” didacticistă, în care „ideile" sunt aratate cu degetul, dar „morala" se vede impusă cu forţa... Nici pe departe! Fără a renunţa o clipă la rigoarea novatoare pe care am încercat să i-o desluşesc în cele spuse pâna acum, Al patrulea gard, lângă debarcader oferă un spectacol cinemato­grafic antrenant agreabil şi „haios” în felul lui de a se adresa publicului, conceput şi fllmat cu inteligenţă.
     În acest sens, se cuvine citat numele operatorului Florin Paraschiv (autorul imaginii, fidel interpret al intenţiilor regizoa­rei), precum şi cel al arhitectului Marcel Bogos (a cărui semnatură, veritabil „certificat de garanţle” profesională, o întâlnim în dreptul decoruritor şi costumelor); bine ritmată, mulându-se perfect pe „trupul” filmului, muzica semnată de Marius Ţeicu.
     Cât despre distribuţie, filmul aduce în prim-plan cîţiva tineri (neprofesionişti) care dau viaţă rolurilor principale – şi mi se pare încă un semn de profesionalism ambiţia Cristianei Nicolae de a nu apela, pentru aceste roluri de adolescenţi (liceeni aflaţi la vârsta „treptei a doua”), la actori de profesie poate mai siguri, ca „meserie”, dar fatalmente mai vârstnici decât respectivele personaje; în ordinea înscrisă pe generic, ei se numese Bogdan Alexandru Manea, Rodica Horobeţ, Bogdan Aexandru Uritescu, Raluca Iordăchescu. Personaj ,,exotic şi „decorativ”, Bibi şi-a găsit în Raluca Iordăchescu o inter­pretă care pozează, numai - (super)încântată de propria-i apariţie pe ecran. Delicată, sensibilă, aidoma personajului, Rodica Horobeţ, susţine cu mai multă putere de convingere partitura - şi poate că, peste nu foarte mulţi ani, numele ei va să fie cel al unei adevărate actriţe. În rodul principal (Milică) Bogdan Alexandru Manea vădeşte reale aptitudini interpretative, precum şi o putere de interiorizare ce şade bine nu numai personajului (ci, gândesc eu, şi interpretului). Cu adevărat, însă, impune Bogdan Alexandru Uritescu — actor „format", aş zice, dacă n-aş ştii că în această meserie, ai mereu câte ceva de învăţat; o mare mobi­litate a chipului, o perfectă stăpânire a trupului, remarcabile disponibilităţi histrio­nice (între care plăcerea de a juca se străvede cu limpezime) - iată tot atâtea atu-uri pe care tânărul interpret le aruncă cu dezinvoltură în joc, conturând un perso­naj care se reţine cu uşurinţă şi pentru multă vreme.
     Ce-ar mai fi de spus despre acest film?... Doar atât: că succesul de public (public tânăr, desigur, dar nu numai tânăr) pe care-l obţine îl şi merită. Pe deplin.

 

(Săptămâna, 23 mai 1986)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: al patrulea gard langa debarcader, cristiana nicolae, cronica de film, nicolae cristache, nicolae ulieriu

Opinii: