Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Un petic de cer


     Mărturisesc că aşteptam cu interes Un petic de cer: cu puţin înainte (sau, poate, după) „primul tur de manivelă”, Francisc Munteanu (scenarist şi regizor) declarase că noul său film porneşte nu de la experienţa proprie — cum fusese cazul celorlalte titluri aIe filmografiei sale: şi bogată (numeric), şi interesantă (ca struc­turi narative, tipologie etc.) —, ci de la un „personaj întâlnit  în viaţă"; de aici, a­dăuga autorul, necesitatea unei minuţioase documentări etc.
     Am citit, apoi, subiectul filmului (centrat în jurul unui personaj confruntat cu aspectele diverse şi adverse ale realităţii pe care a chemat s-o transforme), precum ­şi distribuţia — care include actori de ma­re anvergură: Gheorghe Dinică, Mircea Diaconu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Cozorici, Constantin Diplan, Jean Constantin, Stela Popescu... Iată, mi-am zis, un subiect din care se poate scoate ceva (adi­că ceva foarte bun: în materie de film românesc, optimismul meu e „sans rivages") şi, mai ales, iată o distribuţie alcătuită cu gândul şi la „public", şi la „artă".
     Toate aceste pre-dispoziţii stau în picioare până începe filmul: după care, ele (speranţele noastre, adică) sunt culcate la pământ una câte una, ca nişte ţinte bine ochite — fil­mul dţndu-ţi impresia că încearcă, în materie de neglijenţe, să-şi adjudece totul: de la mic la mare şi retur... Iată o mică neglijenţă: titlul filmului sună corect (un petic de cer — ceea ce vrea să însemne o metaforă: neexploatată, însă, sub raport filmic). Dar textul „şlagărului" pe care-I cântă (cu fals aplomb) Mirabela Dauer zice un petec de cer (ca şi mica inter­pretă ce reia cântecul într-un spectacol de preşcolari)... O mică neglijenţă, desigur — dar vădit amplificată de puterea „măritoa­re" a filmului.
     Alt soi de neglijenţe: un personaj ca şoferul Gică (interpretat Jean Constantin — a cărui menire, pe genericul unui film a ajuns să fie una singură, deşi ac­torul, cum spuneam, e de mare anvergură) dispare după prima jumătate de oră, fără ca rolul să i se împlinească, cât de cât... „în schimb", apare inginerul stagiar (interpretat de Mircea Diaconu); foarte bine, veţi zice: Francisc Munteanu şi-a calculat efectele" — jumătate de oră, „Jean", jumătate de oră, Diaconu. Numai că acest inginer, „anunţat" (şi aşteptat) cu mult îna­inte, apare după ce nimeni nu mai pome­nea de el — atenţia spectatorului fiind a­trasă către altele.
     De altfel, dramaturgia filmului mi se pare deficitară (ca forţă ideatică şi construcţie) în întregul ei — totul rămânând la nivelul „expunerii". Destinul eroului principal nu e luminat de nici o întâmplare semnificativă — sau pusă, ca atare, în relief de scenariu. În conturarea acestui erou. Gheorghe Cozorici aduce o anumită sobrietate, o anumită forţă interioară — care-i mai mult a actorului (căci am re­marcat-o şi-n alte fiIme: istorice ori de ­actualitate, în care e distribuit); or, pentru a pune în valoare un actor ca Cozorici (care, între noi fie vorba, nu-i nici atât de „mare" încât să ne mulţumească doar pen­tru că se „joacă" pe sine — ca Gabin, de pildă), trebuie construcţii dramatice solide, ridicate după tot „tipicul".
     Ceea ce m-a frapat, însă, cel mai mult la un cineast cu experienţa lui Francisc Munteanu e, cum să-i zic, lipsa de adânci­me a filmuluI — recognoscibilă chiar din­tr-un fapt ca acesta: secvenţele de pe şantier (eroul principal e directorul şantie­rului unei mari hidrocentrale) par filmate numai în zile de duminică — atunci când adevăraţii „şantierişti" lipsesc cu desăvâr­şire... O minimă integrare (a echipei de filmare) în viaţa şantierului era de dorit: pentru adevărul artistic al filmului.
     De aceea, cred că această lipsă de adâncime se regăseşte şi în plan estetic — „soluţiile artistice" ale diverselor situaţii închipuite de scenarist fiind mai mult „căutate" decât „găsite"... Nu-i greu să deduci inaderenţa lui Francisc Munteanu la un subiect pe care (singur, totuşi!) şi l-a ales „din afară". În locul acestui film forţat, schematic, greoi în articulaţiile-i de bază, preferam o continuare imediată şi directă Ia Buletin de Bucureşti sau un alt film — pornit „din lăuntrul” experienţei cineastului: atu-ul sincerităţii nu-i de lepădat.


 
 
(Săptămâna, 24 februarie 1984)

Tags: francisc munteanu, nicolae ulieriu, un petic de cer

Comments: