Anca Damian surprinde din nou. După ce a trecut cu succes de la documentar şi film de ficţiune la lungmetrajul de animaţie, câştigând chiar cu primul dintre ele,
Crulic, un Mare Premiu la Annecy – cel mai important festival specializat –, după ce au urmat alte două titluri (
Muntele magic,
Călătoria fantastică a Maronei), ea adaugă al patrulea film în aceeaşi secţiune a filmografiei sale. Insula e diferit de celelalte în primul rând pentru că optează pentru un gen bine definit, musicalul. Este o dublă adaptare: una, foarte liberă, după unul dintre romanele-reper ale adolescenţei
Robinson Crusoe, dar şi după textul dramatic al lui Gellu Naum cu acelaşi titlu, „Insula”, care remodelează naraţiunea cunoscută în ritmurile muzicii
semnată de
Ada Milea şi
Alexandru Bălănescu. Putem adăuga, poate, triplă adaptare, dacă ţinem cont de spectacolul de teatru muzical datorat Adei Milea, devenită în proiectul cinematografic co-scenaristă, co-autoare a muzicii şi una dintre vocile peliculei.
Ajungând pe ecranele româneşti după ce a fost selectat în peste 50 de festivaluri din toată lumea (printre care Big Screen Competition Rotterdam, Goteborg IFF, Competiția Internațională la Annecy IFF, Busan) filmul vine însoţit deja de cronici
elogioase din presa internaţională şi a fost comparat unii comentatori cu faimosul film de animație
Yellow Submarine, inspirat lui George Dunning de muzica grupului Beatles.
În timp ce vedeam filmul, mi-am adus aminte de o afirmaţie a autoarei din interviul pe care mi l-a acordat în urmă cu doi ani : „Îmi place să mă reinventez permanent” (Film nr 4/2020). Această năzuinţă e îndeplinită în noul film, care nu mai are elemente de documentar de animaţie, ca primele ei două lungmetraje, şi nici schimbările stilistice dictate de fragmentarea naraţiunii în Călătoria fantastică a Maronei. Anca Damian vorbea, la o conferinţă de presă, despre intenţia de a fi propus „un Robinson Crusoe pe dos”, lucru foarte subliniat vizual: eroul principal are pielea închisă la culoarea, deşi e blond, în timp ce Vineri e alb. În plus, Robinson îl salvează pe african şi nu invers. Toată povestea derivată din cartea lui Daniel Defoe „Robinson Crusoe” este remodelată, modernizată şi plasată în rama problematicii-foarte actuale-a migraţiei masive dinspre Africa înspre Europa. Aş semnala şi aici nevoia autoarei de a se referi la o realitate a zilei de azi (unii i-ar zice o urmare a activităţii în documentar). Abordarea nu este însă una tezistă şi nici reducţionistă, lucru reproşat de unii susţinători ai rolului educativ al artei.
Atât autoarea, în interviurile dinaintea lansării, cât şi materialele promoţionale privind Insula ne-au avertizat că „spectatorii se pot aștepta la o abordare postmodernă a mitului lui Robinson Crusoe”. M-aş feri de etichete, remarcând însă înscrierea noului lungmetraj în acest trend general al „produsului hibrid”(între spectacolul muzical destinat scenei şi film), pornit de la premisa lui Gellu Naum de a reinterpreta textul clasic și integrând universul muzical al Adei Milea și
Bălănescu Quartet. Preluând personajele lui Defoe, Robinson Crusoe și Friday (numit acum Amadou) deveniţi „ arhetipuri ale victimei și salvatorului într-o fabulă a lumii contemporane” cum ne avertizează comunicatul de presă, filmul Ancăi Damian răstoarnă dinamica obişnuită a personajelor. Sigur, Robinson nu mai este un naufragiat ajuns pe o insulă locuită de „sălbatici” (prea sălbatici şi „canibali”, tocmai când Ceauşescu lupta să se împrietenească cu ţările Africii, cum
i s-a reproşat lui
Victor Antonescu în 1974, când lungmetrajul său animat
Robinson Crusoe a fost blocat de cenzură în pre-ziua premierei). Amintesc argumentaţia absurdă a acestei interdicţii tocmai pentru a nu asista la noi reproşuri la adresa
filmului Ancăi Damian, care nu şi-a propus să reflecte obiectiv problemele recente ale migraţiei. Ea îşi permite libertăţi faţă de sursele inspiratoare, face din eroul principal un izolat voluntar în faţa brutalităţii lumii de azi. Versurile cântecelor şi
dialogurile (rostite în limba engleză) clarifică ironia autoarei privind tare ale lumii de azi precum consumerismul, rasismul, urmările dramatice ale colonialismului. Şi personajul secundar al Sirenei exista în varianta Gellu Naum, dar o vedem acum cu un „look” modernizat, în culori saturate, descrise de unii comentatori drept psihedelice. Nou este personajul Mamei Natura, purtătoarea mesajului ecologic al filmului, care expune numeroase straturi de semnificaţii.
Echipa condusă de Anca Damian s-a confruntat nu numai cu dificultăţile lucrului în pandemie, dar şi cu cele ale omogenizării unor scene şi decoruri realizate atât în ţară, cât şi în străinătate (Insula e o coproducţie multiplu europeană). Regizoarea a reuşit însă să stăpânească întregul ansamblu, care se alcătuieşte din mai multe tehnici şi stiluri (se combină animaţia tradiţională cu 3D , acuarelă, colaj, etc.) Musical-ul suprarealist al Ancăi Damian satisface aşteptările celor pasionaţi de tratarea şi includerea inteligentă a numerelor cântate şi dansate. În plus, Insula merită apreciat şi pentru felul în care recursul la noile tehnologii, care ajută la crearea unei lumi mirifice.
Nu în ultimul rând, filmul se arată deschizător de drum, în producţia naţională, privind procedeele de lansare în circuitul sălilor de cinema.Aceasta fost însoţită de expoziția de realitate augmentată „În căutarea paradisului A.R.”, găzduită, la Bucureşti de Institutul Goethe. Imagini din film au putut fi explorate prin intermediul aplicației „In Search of Paradise AR” disponibilă pe AppStore și Play Store. Încă un pas al animaţiei noastre înspre viitor.
(Film, nr. 4/2022)
