Cei care au mai văzut filme semnate
Cristian Mungiu ştiu că tânărul regizor este dotat cu un simţ al umorului cu totul aparte. Scurt metrajele sale, prezentate la CineMaIubit şi apoi la Cinematecă sau cinecluburi, fac de fiecare dată să se zguduie sala de râs.
Corul pompierilor,
Zapping sau nemaipomenit de ilara
Mâna lui Paulişta au mult din candoarea filmelor ceheşti, blândeţea lor, gagurile fine din această zonă geografică şi filmică. Iar debutul în lungmetraj,
Occident a dovedit încă o dată acest talent.
Şi iată acum cel de-al doilea lungmetraj,
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, o sondare dramatică a ultimilor ani comunişti, aproape fără urmă de zâmbet. Straniu este că reuşeşte cu succes ca într-o poveste cruntă să strecoare cu subtilitate umbre, brize uşoare de gaguri, care te fac fără să vrei să surâzi. Însă tonul sobru, de la început până la sfârşit, e tulburător.
Povestea celor două studente, legate de prietenie şi de un secret pe care îl vor purta cu ele toată viaţa, este spusă în întregime în tonuri închise. Dacă
Mitulescu, de exemplu, s-a chinuit ca în filmul său despre cam aceeaşi perioadă ceauşistă să fie fiecare detaliu cât mai exact, mai veridic, mai din epoca aceea, Mungiu optează pentru sugestie. Străzile sunt întunecoase, străzile sunt desfundate, noroioase, maşinile nu circulă. E drept. Însă el alege două protagoniste - cele mai filiforme din toată istoria de film românească - foarte frumoase, pe care le pune să se descompună sub ochii noştri. Tandemuri feminine asemenea au mai fost în fim - vezi filmul unguresc
Dragă Emma, dulce Bobe sau
Rosetta. Dar parcă acesta e cel mai bun.
Mungiu găseşte de fiecare dată, milimetric, tonul exact, în fiecare cadru. Nimic nu sună fals, sunt reacţii normale, perfect logice, gesturi mici de tandreţe, plus cele necontrolate, ale panicii din final. Cadrele sunt fixe, frontale, strânse, chiar când sunt multe personaje în cadru. Fără muzică, care apare doar ca necesar accent. Adică reţeta care a fost iniţiată de Puiu, Porumboiu,...Ce are însă Mungiu numai al lui sunt cadrele fixe, frontale, dar cu personajele în profil. Privirile evită cu dibăcie camera, ignorând-o, ca şi cum nu există. Apropierea camerei de feţe sau, şi mai interesant, de spatele personajelor statice sau în mişcare, din mână, dă poveştii veridicitate, tensiune, într-o disperare în crescendo.
Fără să fie originală, ideea de a forţa mereu o protagonistă să facă faţă unei sărbători, exact atunci când simte că se sfârşeşte, are atâta putere de a trece ecranul, încât, încet-încet, spectatorul începe să participe activ, să se implice, să se teamă, să stea cu stomacul strâns şi faţa împietrită până la finalul cu Otilia privind spre cameră, ca altădată personajul lui
Papadopol din
Marfa şi banii. Numai că aici nu mai e "Mănânc şi plâng", e mult mai mult. Şi, poate senzaţia de dincolo, din celălalt film se păstrează şi datorită celui care a colaborat la scrierea scenarului, ubicuul
Răzvan Rădulescu.
Scena cea mai tare a filmului, pe lângă ce se întâmplă în camera de hotel, nu este arătarea în prim-plan a fetusului aruncat pe podea, ci cursa năucă a Otiliei, hăituită de groază, de frică, de regrete, de grijă, mergând noaptea prin oraş, cu fetusul în geantă, ca să găsească un loc potrivit să-l arunce. Scena aceasta în sine poate fi folosită ca promo.
Tema avortului ilegal a mai fost folosit în filmul românesc.
Ilustrate cu flori de câmp o aducea pe eroina lui Carmen Galin în ghearele unei babe-felcer, la fel de dubioasă şi de lubrică ca şi Dom Bebe de aici.
Pe cât era filmul vechi de luminos ca imagine, pe atât e acesta de verzui.
Filmul se termină brusc, într-o tăcere neagră, aşa cum se simte şi în sală. Muzica reîncepe puţin mai târziu, ca să facă spectatorii să găsească puterea de a se ridica în picioare.
Nu rataţi!
(14 septembrie 2007)