Fie din întâmplare, fie pentru că studioul „Al. Sahia” trece într-adevar printr-un moment fericit, documentarele acestor luni de toamnă demonstrează calităţi cinematografice sigure şi atrag atenţia asupra unor posibilităţi promiţătoare ale genului.
În
Universuri picturale, un film de artă de
Nina Behar, trebuie salutată în primul rând intenţia. Am mai văzut şi până acum fiIme dedicate picturii şi realizate de către această regizoare înzestrată cu un real talent al demonstraţiei estetice; i-am admirat de mai multe ori intuiţia plastică şi priceperea de a transforma obiectivul cinematografic într-un observator viu şi sensibil al actului artistic. Astăzi, însă, ea aduce în documentar o temă deosebit de valoroasă — aceea a studiului direct apIicat asupra fenomenului de artă contemporană. Pictorii tineri ale căror opere sunt explorate de acest film — Ion Gheorghiu, Ion Pacea, Vladimir Şetran, Iacob Lazăr, Ion Sălişteanu — fac parte din categoria celor mai înzestraţi. Ajutată de observaţia pătrunzătoare şi de talentul coloristic al operatorului
Dorian Segal, Nina Behar izbuteşte să evoce foarte concis, în puţine minute, lumea vizuală proprie fiecăruia dintre aceşti creatori, mecanica intimă a procesului lor de lucru, motivele liniare şi de culoare ale fiecăruia. Ea comunică astfel cald emoţia artistică autentică în faţa picturii noastre tinere, schiţând o miniaturală sinteză. Reuşita filmului aminteşte din nou documentariştilor că una din cele mai pasionate teme pe care realitatea le oferă cinematografiei este procesul de naştere a operei de artă; că personalitatea, munca şi viaţa unor creatori care trăiesc astăzi, constituie pentru cineaşti un material unic, nepreţuit, care, dacă nu este valorificat la timp, se iroseşte. De aceea ne place să credem că scurta incursiune a Ninei Behar în atelierele pictorilor tineri este numai un început şi că, mai târziu, îi vor urma alte asemenea eseuri cinematografice lapidare, care se vor strădui să se apropie cât mai mult de realitatea dinamică, contradictorie şi pasionantă a operei în devenire.
Plante subacvatice, de
Dona Barta, operator: Francisc Patakfalvi, cu comentariul de
Eva Sîrbu, este un film de popularizare în cel mai bun înţeles al cuvântului, adică un fel de meditaţie vizuală Iirică pe marginea fenomenului natural înfăţişat cu întreaga obiectivitate a descripţiei ştiinţifice. Am urmărit cu uimire şi încântare spectacolul fascinant al vieţii Iipsite de conştiinţă, totuşi atât de înţeleaptă şi de personală în felul în care îşi desfăşoară ciclul vital, apărându-se, înarmându-se, dezvoltându-şi forţele parcă după un plan îndelung calculat şi pregatit până în cel mai mic amănunt. Ca întotdeauna, când ni se dă prilejul de a urmări îndeaproape miracolul de fiecare zi al naturii, am reţinut nenumărate analogii cu viaţa omului. Ierburile şi tufişurile graţioase de sub ape, cu lujere lungi şi mişcări învăluitoare, par să posede nu numai inteIigenţă, dar o adevărată sensibilitate umană. Nunta stranie a plantei care îşi întinde întâi la suprafaţa lacului florile feminine, pentru a trimite apoi pe urmele lor florile masculine, ghidate în spaţiu şi timp de o misterioasă telepatie, s-a transformat pe ecran într-un adevărat poem de dragoste. Migălos şi gingaş, fiImul a avut toate calităţile lucrului destoinic, iar comentariul Evei Sîrbu, cu arabescurile şi piruetele lui verbale, atât de caracteristice, l-a ajutat să-şi împlinească rezonanţele poetice.
Inspirat din momentul dramatic al primei şarje de aluminiu, elaborată în cadrul unei uzine noi, documentarul
Prima zi este mai mult decât un reportaj: regizorul
Gh. Horvath şi operatorul Dumitru Gheorghe au dorit să aducă un omagiu unei munci deosebit de complexe, subtile şi brutale. Sunt fiImări frumoase în acest documentar, care valorifică senzaţionalul vizual al industriei, dar nu pierde din câmpul de vedere oamenii, cu chipurile, expresiile, atitudinile lor autentice atât de diverse. Mai puţin unitar decât alte fiIme consacrate industriei de către acest studio,
Prima zi trădează de câteva ori preocuparea pentru expresivitatea simplă, făcând loc, în scenele cu mai multe personaje, unui sentiment de artificial, de punere în scenă stângace. Poate că şi muzica este prea preţioasă, prea ostentativ „intelectuală”, vrând parca anume să ne aducă aminte că cineaştii şi-au privit subiectul cu toată gravitatea, cât mai solemn. Dar muzica este încă, de multe ori, un punct negru în scurt metrajele noastre, aşa încât ar fi nedrept să reproşăm această slăbiciune numai unui singur film.
Am încercat totuşi o dezamăgire vizionând producţiile terminate în ultimul timp. Este vorba de fiImul care urma să sărbătorească 15 ani de existenţă a celui mai bun din teatrele noastre de păpuşi, popularul şi gloriosul „Ţăndărică”. Un admirabil motiv de inspiraţie a fost mărunţit, fărâmiţat, sărăcit într-o banală relatare ilustrativ−informativă. Creaţia păpuşarilor, activitatea artistică spectaculoasă şi fină, a fost privită superficial, în pripă, descrisă stereotip. S-a dovedit astfel încă o dată (ca şi în filmul despre ceramica oltenească, de piIdă), că în cinematografie nu îţi poţi îngădui să vorbeşti despre artă, decât dacă şti să mânuieşti armele artei.
