— Ce e montajul, Adina?
— Nu mă aventurez în definiţii noi. Rămân la cea clasică: «a doua regie». Dacă mizanscena reprezintă intenţia, montajul e realizarea ei. Naşterea filmului, după îndelunga gestaţie începută cu scenariul.
— Când intră în rol monteurul?
— Încă de la decupaj regizorul te poate consulta asupra construcţiei dramatice a viitorului film, asupra arhitecturii lui. Dintre regizorii cu care lucrez,
Andrei Blaier sau
Dinu Cocea îmi cer părerea înainte, alţii numai în cabină. Când e prea târziu şi nu mai poţi decât repara secvenţa. Reechilibra ansamblul. De obicei când citesc scenariul văd filmul gata montat. Descopăr timpii partiturii. Desigur că aceeaşi scenă poate fi povestită în mai multe feluri. Ritmată diferit. Avantajul unei experienţe îndelungi e că din cele câteva variante te opreşti la cea mai bună. Care ţi se pare ţie cea mai bună. După gustul, temperamentul, personalitatea ta.
— Nu a regizorului?
— Regizorul imprimă stilul general al filmului şi stilul său particular. Tu încerci să rimezi cu el. Dar practic, până când vine la masa de montaj, te descurci singur cu materialul brut. Cu dublele, cu metrajul imens, cu schimbările care se cer pe parcurs. Împreună cu regizorul alegi materialul util ţinând cont de jocul actorului (un monteur, ca şi un operator, poate avantaja un interpret prin lungimea prim-planului, printr-un amănunt, ori dimpotrivă); ţii cont şi de mişcarea aparatului ori de ritmul cadrului, cadru pe care regizorul îl poate filma 30 de metri, dar dacă ţie, în funcţie de cursivitatea dramatică a secvenţei ţi se pare că trenează, îl scurtezi «după ureche».
— Asta presupune o ureche muzicală şi un simţ al ritmului...
— Am noroc că am debutat în cinema făcând aranjamente muzicale la filmul documentar. Am fost apoi monteur de imagine pe vremea când meseria de regizor nu exista la studioul Sahia. Operatorul trântea pe masa de montaj bobinele şi monteurul trebuia să povestească în imagini un subiect. Să-I construiască după toate legile gramaticii cinematografice. Ţin minte că primul meu subiect montat a fost o cursă de atletism. Concurenţii săreau zece garduri, dar eu îi aveam filmaţi din cinci părţi, aşa încât, dacă nu m-aş fi interesat la I.C.F. (Institutul de Cultură Fizică), cred că le-aş fi stabilit un record de 50 de garduri. E o şcoală fantastică documentarul! La ea am învăţat când institutul nu avea decât o singură secţie de specializare: operatori. Am făcut-o şi pe asta. Mi-a plăcut.
— Ai aşadar o specializare multiplă...
— Un monteur trebuie să cunoască noţiuni de compoziţie, să aibă cultură plastică. Dacă nu mi-ar fi plăcut pictura (e o slăbiciune de familie), dacă n-aş fi filmat şi eu color, mi-ar veni poate mai greu să urmăresc în montaj racordul de culoare. Racord pe care operatorul, în focul filmărilor îl uită, iar eu trebuie să fiu atentă în cabină ca alăturarea cadrelor să nu şocheze. Dacă de pildă mi-a apărut o pată roşie în stânga cadrului, în următorul ea nu trebuie să «sară», ori să se împiedice de o pată de o altă culoare violentă.
— Deci, să recapitulăm: regizor, muzician, pictor şi ce-ar mai trebui să fie un monteur?
— Arhitect care să vadă în timp şi spaţiu construcţia. Să-i rimeze structurile interioare. Să imprime ansamblului mişcarea, armonia muzical-vizuală. Pentru că în perioada filmărilor schiţezi doar, împreună cu regizorul, construcţia fiecărei secvenţe. Ea nu capătă valoare decât în raportul lor dinamic. Filmul modern îşi trage poezia din acest rafinat, uneori neprevăzut raport.
Marienbad-uI e un poem în vers clasic. Se bazează pe rimarea, pe revenirea muzicală a secvenţelor.
Absenţa lui Colpi e melopeea aşteptărilor. Incantaţia tărăgănat orientală.
Nemuritoarea lui Robbe-Grillet e scrisă în vers alb. Pur şi incandescent, fulgerând prin intermediul montajului, stări, nu acţiuni. Emoţii fără încărcătură epică. Montajul de azi renunţă la funcţia lui strict narativă, bazată pe racorduri logice şi creează armonii noi, emoţii puternice provenite din sugestii, aluzii, şarade vizuale. Timpii povestirii sunt mai variaţi. Nu mai conjugăm doar la indicativul clasic ori la perfectul compus, ci şi la condiţional, la subjonctiv, la viitorul doi.
—E viitorul doi al filmului, despre care vorbeşti?
— Cine mai ştie dacă nu-i mai degrabă o revenire la trecutul de glorie al montajului emoţional...
