REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Un alchimist al sunetelor: Dan Ionescu


     «De fapt sunt omul din umbră: fluier, latru, nechez, răsuflu la cerere.»
— Regizor de operă? Nu, mai întâi am fost constructor de nave. Dar prima mea «întrebuinţare» a fost cinematografică. M-a atras această aventură care se cheamă a pescui sunete într-un ocean sonor, haotic, obositor. Universul modern e intoxicat de sunete complicate, nu ca pe vremea lui Mozart. A crede că poţi reproduce realitatea sonoră pe banda de film e ca şi când ai turna o găleată cu apă în ocean. Trebuie creată în sinteza cinematografică nu o realitate, ci o stare sonoră prielnică emoţiei vizuale.
— Competiţie imagine-sunet? Da, dar într-un singur sens: al spiritului de echipă ciclistă care are un coordonator — regizorul — şi buni alergători. Am lucrat până acum 49 de filme, lung şi scurt-metraje. Dar coordonatori am avut puţini. Mi-a făcut plăcere, să zicem, să ilustrez în maniera gagului sonor tradiţional desenele animate ale mentorului lui Gopo, Pascal Rădulescu, de o naivitate încântătoare. Dar cine mai râde azi — decât de ilustrator — când cade unul pe burtă şi se aude claxonul? Nici contrapunctul sonor nu mai rezistă. A fost compromis demult prin uzură prematură. Trebuie găsit altceva, plecat de la concepţia de sinteză spre efect. Din păcate, regizorii noştri nu prea gândesc sonor. Or, scenariul e o partitură muzicală ce trebuie văzută şi auzită în acelaşi timp, de către cel ce o scrie dar şi de cel care o citeşte.
— Colaborarea cu Gopo? Foarte bună — e unul din puţinii care văd idei cinematografice. Am lucrat toate filmele lui în afară de Bomba. În '56 la Scurtă istorie eram convins că fac zgomote de film folosind tot soiul de aparate. Mai târziu, când am auzit discul casei Phillips, am descoperit că făcusem muzică concretă. Astăzi, dacă aş sonoriza din nou Scurtă istorie mi-aş bate mult capul să gândesc simplu, ca atunci. Şi poate nu mi-ar ieşi. De fapt, sunt omul din umbră: fluier, latru, nechez, răsuflu la cerere. În Homo sapiens, pe imaginea mormolocului ce prinde viaţă, se aude respiraţia mea, amplificată la dimensiunile universului. O hiperbolă a vieţii. De atâta oxigen mi se făcuse rău. Dar unde n-am eu norocul să mi se mai ceară ceva atât de năstruşnic şi să nu-I pot face! În film suntem prea cuminţi. De asta îmbătrânim repede. Simt nevoia să mai zburd din când în când în teatru.
— Diferenţă? Enormă! Acolo ai timp de gândire, nu alergi după actor cu «girafa» în mână. Pentru «Nepotul lui Rameau» am repetat cu Esrig aproape un an, am verificat spectacolul pe bandă de magnetofon, corectându-I la virgulă. În privinţa concepţiei... dar s-o iau cronologic. Am început cu «Umbra», folosind efectul sonor cinematografic în teatru, aşa cum credeam atunci. La «Troilus şi Cressida» am descoperit contrapunctul. În piesă se vorbeşte de trompete, dar ele nu se aud niciodată: când instrumentul e pus la gură, răsună un nechezat de cai. La «Nepotul...» am rezistat tentaţiei play-back-ului. Tot timpul se discută despre muzică, dar nu răsună nici un clavecin, nici un Lully, nici un Rameau. L-am lăsat pe Dinică să mimeze muzica, într-un balet în care nu se aude nimic decât gâfâitul meu. Nu-mi place să intervin pe scenă, decât când cred că e cazul, nu vreau să mă «pun în fason». În cinema însă n-ai ce face. Te îndeamnă regizorul: «ţi-am rezervat, dom' le, două momente grozave!» şi atunci te dai peste cap.
—Diferenţă? Esenţială ! Dacă în cinema convenţia realităţii e acceptată — nu poţi folosi decât cu intenţie comică ori fantastică un sunet în locul celui real — în teatru n-ai decât să sugerezi esenţa ideii. N-o reproduci. La «D'ale carnavalului» l-am convins pe Pintilie că n-are nevoie de zgomotul trăsurii care se opreşte la frizerie şi i-am oferit un efect simplu, de castagnete. Regizorul din mine visează un Caragiale jucat foarte serios, cu un Trahanache fără defecte de vorbire, dar cu o punere în scenă care ţine seama de rafinatele indicaţii ale autorului. De pildă, în final,Trahanache se îmbrăţişează cu Dandanache, făcându-i semn cu clopoţeii Ăsta e Caragiale în teatru şi cu atât mai mult în film. Aluziv, subtil, caustic. Nu-i numai fanfara, mai sunt şi clopoţeii...
— Un premiu de aur? În '60, la UNIATEC, pentru efecte sonore. Dar efectele îmbătrânesc repede. Ne-ar trebui duşuri-experimente. Şi, periodic, ca să ne menţinem forma.


 
(Cinema nr. 4, aprilie 1970)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, dan ionescu, inginer de sunet, interviu

Opinii: