Dar cu pisica ce-au avut? : “Terapie pentru crimă” - cronică de film

     Există filme la sfârșitul cărora te trezești încet, încet, ca după o catastrofă. Deși cinematograful lumii nu duce lipsă de tâmpenii, deși mulți am ajuns imuni în raporturile cu legea industriei, a comerțului cu pelicula, din când în când te scuturi și-ți spui: Nu se poate. Inepții-inepții, dar măcar să stea în banca lor, să nu fie oferite la pachet cu un întreg bombardament de ifose agresive care jignesc până și cele mai blânde inteligențe. Argumentul potrivit căruia pe banii mei fac ce vreau maculează noțiunea de film independent. Ce vrea de la noi domnișoara Matilde Ionescu, funcționară plictisită, cu apetituri de killeriță profesionistă hollywoodiană, dar, din câte aveam să vedem, fără chemare? Să ne înfricoșeze cu pregătirile ei de doi bani, la sfârșitul cărora își înregistrează rezultatele, «Antrenament de intensitate medie… de intensitate crescută » etc.? Sau să ne stârnească râsul? Și ce vrea de la noi  proaspăta actriță Claudia Pavel, la rândul ei fără strop de chemare? Cel puțin la acest debut. Să o admirăm pe cea cunoscută drept cântăreața Cream? Întrebările se înlănțuie, pentru că suntem azvârliți din nedumerire în nedumerire, cum ar fi și aceasta: de ce o  artistă cu nume de scenă atât de suav și, despre care putem presupune că, ocupându-se ea cu cântatul, își poate controla vocea, răcnește la telefon mai să-ți spargă timpanul? Ca să nu mai vorbim de viguroasele fraze preferate ale nenorocoasei ucenice, care își tot bagă ceea ce nu posedă, « …mi-aș, nu o să ajung niciodată killer profesionist, nu sunt în stare să omor nicio muscă ». Suplinește neputința ascensiunii prin amenințări feroce adresate unui copil, «Dacă nu-ți tace fleanca, te fac și pe tine tot terci!». Vizitele dese la psihoterapeut nu o ajută nicicum, încurcăturile cu diferite personaje perfect interșanjabile pe scara hramului pe care îl poartă, parteneri, șefi, șantajiști, o scot din casă în halat de baie roz, de care nu se leapădă decât după ce străbate, alergând, jumătate de București, în chip de vânat fost vânător. Mai este aruncată în acțiune și o biată pisică, sacrificată pe altarul dramei, dar onorată cu trimiterea în ceruri prin arderea rituală pe un mic rug. Regizorul Kiki Vasilescu declara cu emfază că nu-i plac filmele de artă, ca și cum s-ar fi scuturat de Satana. Îl privește. Numai că ar trebui să fie consecvent. Insistând asupra modalității narative a intercalării unor fragmente de animație în corpul peliculei (desene - Mirel Drăgan), face trimitere la Natural Born Killer (Oliver Stone) care, vai, nomina odiosa, este un film de artă. Piei drace!