L-am văzut prima dată în
Duminică la ora 6: un tânăr timid, dar hotărât, curajos şi foarte îndrăgostit de partenera sa; aşa cum trebuia să fie eroul principal al scenariului. L-am revăzut la teatru, juca Odoacru din „Romulus cel Mare”, pe scena studenţilor: un tânăr vânjos, aprig, original, cu totul deosebit ca joc de restul distribuţiei; aşa cum judecase el personajul lui Dürenmatt. L-am reîntâlnit în
Dimineţile unui băiat cuminte şi în
Meandre: un tânăr plăcut la înfăţişare, inteligent, cu o privire caldă şi pătrunzătoare, cu gesturi fireşti şi vorbe simple: aşa cum fuseseră scrise cele două personaje din filmele regizorilor
Andrei Blaier şi
Mircea Săucan, dar şi aşa cum ştiu, azi, că este în realitate Dan Nuţu.
— „Te consideri un actor modern?” Mărturisesc că întrebarea nu-mi era chiar la îndemână, dar auzisem nu o dată despre el că ar fi „reprezentantul tipic al tinerei generaţii” şi actorul prin excelenţă modern, desfiinţător de mituri vechi şi creator de mituri noi, ca să-mi pot stăpâni o curiozitate, de fapt împrumutată de la alţii. Răspunsul a venit însă neaşteptat, sincer, aproape agresiv:
— „Nu. Sunt doar un actor bun!”
L-am privit. Zâmbea sfios, dar nu glumea, încerca probabil doar să îndulcească bruscheţea replicii. Nu mai era nevoie însă, pentru că mă eliberasem brusc şi de tracul pe care mi-I dă de obicei obligaţia profesională de a discuta cu un om aproape necunoscut nici mai mult nici mai puţin decât despre marile probleme ale vieţii, meseria şi idealurile sale, şi de spaima de a nu înţelege, de a nu înţelege dinăuntru, felul de a gândi al unei alte generaţii, o generaţie a exigenţelor fără îndurare şi, lucru firesc deocamdată, a lipsei de înţelepciune. Îmi trecuse stânjeneala şi l-am rugat un singur lucru, să nu-mi vorbească monosilabic, da şi nu fiind cele mai imprecise răspunsuri.
A acceptat şi am discutat despre neîncredere şi despre îndoială. Am aflat că îi place să lucreze în teatru ca şi în film, cu regizori — mână de fier, care să-i spună ce are de făcut, să nu-l lase la voia întâmplării, să-l conducă pas cu pas: „Altfel mă cuprinde teama, mă macină neîncrederea”. O neîncredere cu totul deosebită, izvorâtă din orgoliu (reuşise să mă împingă pe panta paradoxurilor şi mă câştigase de partea lui) şi poate puţin din comoditate: „Mai bine să greşească ei, până la urmă nu se poate să nu învăţ şi din asta”.
În
Meandre Mircea Săucan i-a dat frâu Iiber, l-a lăsat să fie el însuşi: „De aceea nu ştiam dacă ce fac e bine sau nu”. A fost foarte bine, s-a spus şi s-a scris despre el, dar tot nu s-a liniştit, dimpotrivă: „Pe vremea aceea îmi închipuiam tot timpul că sunt alături de ce trebuie. În cine să cred acum, când mi se spune că eram pe drumul bun? În mine sau în ei?”
La teatru, repetiţie de repetiţie, neîncrederea se încheagă, se rotunjeşte, ca apoi să se fărămiţeze şi „generala” să iasă bine: „Îmi place să acumulez şi răul şi binele, să pierd câte puţin din ce este rău, să câştig în bine şi... să ţâşnesc la premieră. Niciodată însă o experienţă parcusă nu înseamnă o experienţă depăşită, pentru că o iau mereu de la capăt, este o dialectică ce-mi aparţine. Cred că de fapt îmi place să joc şi atât”.
Primul film,
Duminică la ora 6, turnat când era încă student (acum a împlinit 25 de ani, a terminat institutul de un an, a făcut patru filme în trei ani — ultimul,
Legenda, a avut premiera la sfârşitul lunii februarie — plus unul pe şantier, şi este angajat la Teatru Mic din Bucureşti) a fost şi prilejul unei duble întâlniri, de două ori preţioasă: cu mâna de fier a regizorului
Lucian Pintilie şi cu prezenţa, ca parteneră, a
Irinei Petrescu, actriţă cu o mare experienţă a platourilor. Mă contrazice: „De la partener n-ai ce învăţa, dacă e mai slab ca tine, îl ignori, uiţi de el, şi-ţi dai frâu liber (s-ar putea ca spectacolul să sufere, dar asta-i altceva), dacă e mai bun, te sperie şi te complexează. Adică, ori te ajuţi singur...
Vasile Niţulescu, de pildă, un excelent actor de teatru, mă „scoate din mână”, rămân cu gura căscată privindu-I şi uit de mine. Să mai adaug că prefer să uit eu de el?”
Ajută-te singur sau fiecare pentru sine par a fi devizele care stau la baza filozofiei „nuţiene”. Preferă să joace cu actori mai slabi până se perfecţionează şi apoi să dea de unul mare cu care să-şi măsoare puterile. În realitate este un egoism al năzuinţei spre mai bine, iar acest mai bine o dată atins, dorinţa lui este să-I pună în slujba unui foarte bine general: „Îmi doresc să joc într-un colectiv mic dar închegat, condus de un regizor bun, de vârsta noastră (Andrei Şerban, evident), să alcătuim un teatru de grup în care talentul individual să contribuie la materializarea talentului tuturor”.
Vorbeam cu el şi îmi transmitea un sentiment al grabei, al nerăbdării, poate la fel de puternic ca cel al îndoielii. Presupun că este frica încercată de, toate generaţiile atunci când trec pragul celor 20 de ani şi-I privesc pe cel de la 40 cu o distanţare cosmică. Este dorinţa firească de „a trăi intens”, de „a trăi adevărat”, de a „nu trece pe lângă”, de a „nu scăpa din mână”. Mâine e foarte târziu, mâine este atunci când începi să capeţi burtă şi să pierzi din chică. „Acum o jumătate de an vroiam să ajung repede, imediat, cât mai am vreme, un Humphrey Bogart, singurul, unicul, marele meu idol”. Spune o jumătate de an ca şi când ar spune o jumătate de veac, pentru că, între timp, adică în vreo şase luni, a devenit mai înţelept, a înţeles că trebuie să adune ca să aibă ce dărui. Ironia cu care se gratifică când îşi analizează graba de acum o jumătate de an ca şi resemnarea de astăzi este doar semi asimilată, de fapt ea înfăţişează o gentileţe la adresa mea care consider anul ca având cu adevărat 12 luni, 52 de săptămâni şi 365 de zile.
Ce şi-ar dori: să joace teatru, să fie celebru, să aibă bani, şi să joace iar teatru. Şi film, evident. Ca să fie celebru, să aibă bani, şi să joace în teatru numai rolurile care îi plac, care i se potrivesc.
Cum ar vrea să fie? Ca Peter O'Toole, adică un actor de geniu, ca Paul Scofield, adică de o mare nobleţe sufletească şi ca Antoioni, adică o mare personalitate. Deocamdată însă se apropie poate mai degrabă de Tom Courtenay, aşa cum I-a văzut în
Pentru ţară şi rege: un actor tânăr, talentat, cu mari resurse care, având şansa unui rol bun, ar putea eventual să-l ajungă cândva pe Peter O'Toole.
