Totul ne aminteşte de zilele din Decembrie '89. Rafalele neîntrerupte, camioanele cu soldaţi, exaltarea, cadavrele acoperite cu saci de plastic, discursurile răguşite pe tancuri, mulţimile masate în faţa unor edificii importante, sentimentul demnităţii exprimat în sloganuri scandate, impresia nemărturisită că e prea frumos ca să fie adevărat. O imagine care nu lipseşte din rememorarea acelui timp: televizorul veşnic aprins, cu ecranul străbătut pe rând de colindători înveşmântaţi în alb, de vorbitori solemni, de scene de oroare sau de cântăreţe împodobite cu pene. Acest amestec ameţitor de fericire şi spaimă, de sublim şi grotesc, de luciditate şi inconştienţă, de încredere şi suspiciune este evocat surprinzător de nuanţat în noua peliculă a lui
Stere Gulea.
Cu toate astea,
Stare de fapt nu este un film despre Revoluţie. Departe de intenţiile autorului „reconstituirea istorică”. Ar fi fost hazardat, după cum se explică cineastul foarte bine, scriind: „La cinci ani după evenimentele atât de complicate, controversate, a căror esenţă rămâne încă învăluită într-un mister mai mult decât ambiguu, un film să tenteze abordarea lor poate să pară o nebunie”. De aceea el se concentrează asupra unuia dintre destinele cărora acele zile Ie-a schimbat dramatic traiectoria. Împreună cu scenaristul Eugen Uricariu, regizorul a scris, pornind de la o întâmplare adevărată, povestea unei femei condamnată pe nedrept în confuzia de atunci, când „mânia revoluţionară” s-a abătut nu de puţine ori asupra unor nevinovaţi. Exemplul „descoperirii” de terorişti la simpla sesizare a unor femei isterizate sau a unor persoane interesate să mărească haosul este invocat convingător în episoadele plasate în clădirea Televiziunii.
Sigur că ar fi fost imposibil ca în trepidaţia şi exaltarea din Decembrie '89 să stabilească cineva cu exactitate cine sunt vinovaţii şi inocenţii, călăii şi victimele. Nu e greu însă de bănuit că perdeaua de fum a fost cu pricepere îngroşată de specialiştii în dezinformare, de torţionarii demonstranţilor de la Intercontinental care au profitat de zăpăceala de după pentru a-şi şterge urmele sau pentru a se recicla în apărătorii democraţiei. Martoră incomodă a unei asemenea tentative de renaştere civilă a unui securist zelos, eroina din
Stare de fapt suferă de pe urma unei înscenări grosolane de furt din ajutoare, este compromisă, umilită şi batjocorită de cel care ar fi trebuit să fie judecat în locul ei.
Întâmplarea sa nu devine însă substanţa unei melodrame. Personajul Albertei Costineanu emană demnitate prin toţi porii şi impune prin exemplara consecvenţă în a rămâne de partea adevărului. Cu toate astea ea este un om din carne şi sânge: uneori îi e frică, alteori se lasă pradă disperării.
Oanei Pellea i se datorează în bună măsură complexitatea şi farmecul Albertei, o femeie cu aspiraţii şi ezitări normale, dar cu o coloană vertebrală mai dreaptă decât a altora.
Povestea ei poate fi citită şi ca drama acelora care trebuie să plătească (oricând şi oriunde) pentru că sunt altfel, pentru că spun ce gândesc şi au curajul de a rămâne ei înşişi. Această dimensiune de universalitate mi se pare calitatea de căpătâi a
Stării de fapt, film pe care o prea mare apropiere de evenimentele inspiratoare ar fi putut să-I îndrepte înspre reconstituirea documentaristă sau înspre tentaţia anecdoticului.
Narată cu sufletul la gură, povestea Albertei include detalii şi trimiteri mai subtile decât par la prima vedere. În pasajele atmosferei din Televiziune sunt încorporate mici scene pline de tâlc care îi ironizează pe demagogii şi cameleonii care s-au repezit să vorbească primii, pe crainicii patetici în eforturile de a-şi spăla păcatele dinainte. Sarcasmul nu este însă dominanta tonului, ci o anume tristeţe proprie dezamăgirilor post−revoluţionare. O tristeţe apăsătoare ca în secvenţa emblematică a
Stării de fapt unde în studioul de televiziune ninge cu fulgi de poliester, în timp ce pe geam se vede cum afară ninge cu adevărat. Trebuie să recunoaştem că e o imagine (e şi meritul lui
Vasile Vivi Drăgan) care spune mai mult decât s-ar putea în cuvinte.
