​Sinteza

     Cronica muzicii
     După un izbutit musical pentru teatrul de opereta (Examene, examene), după un altul — de și mai mare succes — pentru teatrul de copii (Mary Poppins) și după un al treilea — excelent — pentru cinematograf (Rămășa­gul), mai e de mirare că Marius Țeicu a reușit acum — cu Zâmbet de soare — o partitură captivantă prin amploare și consistență, prin coerență și diversitate, prin frumusețe și ex­presivitate? De mirare îmi pare mai degrabă întâmplarea ce face ca de astă dată compozi­torul să se afle în fața unui scenariu (mai bine zis: libret!) unde se regăsesc și tinerii aflați la vârsta examenelor, și copiii gata ori­când să evadeze în lumea imaginarului (mu­zica ușoară fiind aici, evident, o Mary Pop­pins ce zboară purtată nu de eterna ei umbreluță, ci de o „Chittie-chittie bang-bang”) și „rămășagul” jocului real-fantastic, pigmentat cu hazul aparte al anacronismelor cu funcție de gag. O bogăție de elemente, deci, pe care chiar dacă Marius Țeicu le-a mai exersat altcândva nu-i va fi fost lesne să le to­pească laolaltă, într-un discurs pe cât de va­riat, pe ale de cursiv, de solid articulat, aco­perind întreaga desfășurare a peliculei. (Sunt atât de rare și de scurte momentele fără mu­zică, încât din acest punct de vedere filmul aproape că rivalizează cu Umbrelele din Cherbourg et comp.) De la charleston la break, muzica de dans (pe care, atunci când e cazul, coregrafia lui Victor Vlase o pune abil în valoare) imprimă demersului cinematogra­fic un ritm trepidant, potențat de neaștepta­tele contraste de atmosfere: în registrul sum­bru-misterios al zmeilor sau în acela dramatic al damnatului inorog, (de remarcat, aici, acordul de esență cu superbele decoruri ale lui Dumitru Georgescu), în aria lirică a truba­durului sau în aceea patetică a prințesei en turn, ba chiar și în sfera comica, unde se scrie savurosul duet „Adio, deci” — transfor­mat apoi, ingenios, în cavalcadă burlescă și conducând la scena bătăii din han (nelipsită din producțiile de acest tip, dar particulari­zate aici tocmai prin dimensiunea ei muzical-coregrafică). În toate aceste zone de ex­presie, muzica lui Marius Țeicu este admira­bil slujită de inteligență, sensibilitatea și umorul versurilor lui Eugen Rotaru. (Nu în­tâmplător, pe lângă nenumăratele distincții ob­ținute la mai toate competițiile de gen — și înainte, și după aceea cuplul Țeicu-Ro­taru a cucerit Marele Premiu la Mamaia, în 1983). După cum a fost slujite și de interpre­tarea încântătoare) a actorilor Carmen Galin, Mircea Diaconu, Ileana Stana Ionescu și (de veritabil talent și profesionalism) a cântăreți­lor ce-i dublează pe Bianca Brad, Tudor Pe­truț și Petre Nicolae. Perfecți în play-back, aceștia din urmă creează impresia ca ar cânta ei înșiși. Cu atât mai mult, însă, li s-ar fi cuve­nit — cred eu — un loc mai vizibil pe generic vocile reale: Loredana Groza, Adrian Dami­nescu, Gabriel Dorobanțu...
     Cât privește regia Elisabetei Bostan, ea constituie fără îndoială un model de exploa­tare și valorificare a partiturii muzicale: ima­ginea și sunetul par a fi fost zămislite aici de­odată și laolaltă, astfel încât întreg filmul are organicitatea și spontaneitatea lucrului năs­cut, iar nu făcut. (Până și secvențele de mon­taj paralel, dinspre final, care, aparent, ar fărâma discursul sonor, în realitate îi dezvăluie virtuala mobilitate de structură). Iar scenariu Vasilicăi Istrate — dincolo de alte incontestabile merite, considerabile și din punct de vedere pur muzical — este, în semnificația lui ultimă (ce mă tem ce va fi rămas ascunsă multor spectatori, ba poate chiar și unor co­mentatori ai filmului), o pledoarie pentru mu­zică, în competiția pe care aceasta o susține cu sportul, pentru supremație în sufletul tine­rei generații. Căci — amănunt semnificativ — inorogul vrăjmaș nu este altul decât... profe­sorul de sport!