Când simți că ceva nu e în regulă înapoi, nu te grăbi să o iei înainte
Totul a început de la o schiță a lui Mazilu, din volumul său de debut, «Galeria palavragiilor». Schița se numea «Premiul Nobel». Octav Pancu-lași (acel scriitor cu suflet de copil care ne-a părăsit mult prea devreme pentru el și pentru noi) împreună cu Mihai Valter și-au dat întâlnire cu ideea lui Mazilu și au propus scenariul Casei de filme Trei. Scenariul se numește «Singurătatea florilor». A florilor sau, am spune după ce am citit scenariul, a oamenilor. Scenariul care dictează ca pacientul suferind de această boală a sufletului să fie tocmai un medic (
Radu Beligan), iar «doctorul» ce-i recomandă remediul să fie un șofer de taxi, un șofer-filozof, de parcă nu ar fi stat toată viața la volanul mașinii ci la volanul vieții (
Toma Caragiu).
lată-l deci pe
Mihai Constantinescu, cu siguranța lui calmă — la el filmările au aerul unei conversații destinse, fără nervi și țipete — pornit din nou să afle cum trăiesc oamenii de azi, în casele și pe străzile orașului nostru de azi:
― Singurul domeniu care mă pasionează este cel al actualității, ne spune regizorul. Nu pentru că ar fi ușor, nu pentru că ar fi greu, cum afirmă când unii când alții, ci dintr-o profundă afinitate cu oamenii și viața timpului meu. Din sondajele mele ad-hoc, am observat, nu se poate să nu observi, extraordinara participare a publicului la filmele ce evocă fapte de viață cunoscute, trăite de el.
― Singurătatea florilor, după Tată de duminică, ar putea constitui o suită ce aduce în discuție problema familiei, cu implicațiile cele mai diverse.
— Ambele filme pun în discuție etica de familie, dar ele ating o sferă mai largă a unui adevăr general de viață. Adevăr știut de noi toți, dar pe care spectatorul așteaptă să-i fie comunicat și prin intermediul artei, nu numai prin cel al faptului divers.
― Care este, după dumneavoastră, esența acestui adevăr, în filmul de față?
― Prin viață, nu poți trece oricum. Vine o zi, vine o clipă când rămâi singur cu tine însuți și fără să știi prea bine cine sau de ce, ceva te îndeamna la un examen de conștiință. Cum ai trăit? Ce țintă ai avut? Nu este totul că ți-ai făcut meseria cu dăruire, cum se întâmplă cu eroul meu doctorul. Profilul moral al unui ins se definește și în raport cu viața sa intimă. Rătăcirile, greșelile unui om nu-l afectează numai pe el, ci se repercutează asupra celor în mijlocul cărora trăiește, în ultimă instanță, asupra întregii societăți. Cred că esența filmului e redată cel mai exact de replica rostită de șoferul de taxi: «Când simți că ceva nu e în regulă înapoi, nu te grăbi să o iei înainte!»
Are cuvântul imaginea
Dumitru Costache-Foni.
Singurătatea florilor continuă de fapt ambianța, mediul, sfera de preocupări din
Tată de duminică. Referindu-se la acest film, revista «Cinema» mi-a adus o critică prețioasă, și anume că imaginea era prea colorată. Am reținut sugestia și mi-am propus să fac o fotografie mai puțin lustruită, mai puțin strălucitoare. Cele două personaje centrale sunt prezente aproape pe tot parcursul filmului, ele trecând dintr-un moment în altul ca printr-o serie de scheciuri. Ambiția mea este să diferențiez o situație de alta. Dar socoteala de acasă... Mergem ca la vânătoare. Ai nevoie de lumina unei după-amieze de vară, dar dacă plouă, tot trebuie să filmezi. Cred însă că e bine așa în filmul de actualitate, care rămâne pentru mine magnetul nr. 1. La
De bună voie și nesilit de nimeni, acel lăudat cadru cu pescăruși s-a ivit din întâmplare. Eu mă dusesem să filmez doar un tren. La fel se întâmplă și când vedeți pe ecran niște nori spectaculoși. Sunt tot atâtea notații plastice care nu pot exista ca indicații în dramaturgie. În filmul de actualitate, imaginea trebuie să aibă inventivitatea momentului, dar nu trebuie să sară în ochi, ci doar să slujească replica și actorul.
Au cuvântul actorii
Actorii, mi se pare, constituie o distribuție pe măsura personajelor: Mihaela Caracaș — o fermecătoare și impulsivă tânără la început de drum;
Valeria Gagealov, mama ei, a cunoscut asprimea vieții;
Colea Răutu — fratele înșelat în speranțele sale, dar care știe cu răbdarea celui ce a muncit din greu că oamenii, ca și lucrurile, se pot îndrepta;
Eugenia Bosînceanu și
Ica Matache — două soții și mame devotate care știu că femeia este stâlpul casei;
George Constantin — medicul prob, omul de nădejde și pe deasupra și rugbist;
Gheorghe Visu și Adina Popescu un cuplu de tineri simpatici;
Coca Andronescu creând cu verva ei un personaj de coloratură; și Mazilu care «va semna» și printr-o scurtă apariție participarea sa la scenariu.
Toma Caragiu și Radu Beligan — șoferul și doctorul — sunt însă tandemul-cheie al filmului.
— Toma Caragiu ce v-a determinat să acceptați acest rol?
— Simplu, rolul nu e inventat, dialogul e real, nu ți-e greu să spui replicile (ceea ce, între paranteze fie spus, se întâmplă încă foarte rar în filmul nostru), personajul are câteva date interesante ca desen uman. E puțin sever, dar de o severitate încărcată de umanitate. E necruțător cu proastele deprinderi, dar e atât de profund uman încât aș dori să întâlnesc în viață un om ca el.
― Până una alta l-ați întâlnit pe ecran.
― Un alt argument în favoarea rolului a fost colaborarea cu regizorul — o colaborare activă, o înțelegere operativă, ceea ce pentru actor este întotdeauna o bucurie în plus.
― Radu Beligan, lucrați pentru a doua oară cu Mihai Constantinescu. Ați trecut de la personajul procurorului just, la doctorul, să-i zicem, ne-just. Nu vă temeți de aceste contururi prea precis definite?
― Personajul medicului mi se pare interesant, pentru că e surprins într-un moment de prise de conscience. Un simplu incident, primirea unui buchet de flori, îi declanșează acest examen de conștiință în care se angajează ca într-o cursă, iar la sfârșitul zilei — toată acțiunea se petrece într-o singură zi — se simte un altul, e mai purificat. Orice personaj cu care se petrece o transformare dramatică e interesant. Apoi personajul e integrat unui climat de actualitate care rămâne pentru un actor tentația maximă. Totul este să nu se alunece spre mărunt. În subtext, sugestia filmului e mai largă și fără sugestie nu există artă... Mihai Constantinescu oferă însă toate garanțiile în acest sens și sunt încântat de colaborarea cu el, ca dealtfel cu întreaga echipă. Toți vin foarte bine pregătiți, ceea ce asigură continuitatea filmării. Pentru mine, care rămân un actor de teatru, este un lucru esențial.
Am plecat de la Autobaza Glucoza, unul dintre garajurile de taxi ale ITB-ului, din str. Glucozei 89, «platoul» din acea zi al
Singurătății florilor, cu sentimentul că întâlnisem oameni din viața de toate zilele, cu acel sentiment care te face să întrebi când asiști la o astfel de filmare: — Scuză-mă, dumneata ești din film sau din realitate?
