REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Senzaţia întregului


     Dacă ar fi să se refacă palmaresul documentarelor de la Mamaia, după gustul şi preferinţele fiecăruia, atunci aş acorda fără şovăire primul loc anchetei A cui e vina? Asta nu înseamnă nici că neg frumuseţea reală, grandioasă a primului clasat — poemul Spre cer — nici că trec cu vederea calităţile de ingeniozitate propagandistică şi verva altui important cuceritor de premii, reportajul de sinteză Oltenii din Oltenia. Dar din aceşti trei laureaţi, filmul Floricăi Holban mi se pare cel mai viu, cel mai omenesc, în autenticitatea sa — adică şi cel mai cinematografic, cel mai puternic ca documentar.
     Se întâlnesc, în această scurtă realizare de patos simplu, cadre care fiind de un adevăr zguduitor devin prin asta de o mare forţă emoţională şi o mare frumuseţe cinematografică. Este vorba, în primul rând, de toate portretele copiilor şi adolescenţilor fără părinţi. De fapt, nu este tocmai exact a vorbi aici despre calitatea cadrului; o asemenea apreciere poate să lase impresia că ne referim doar la expresivitatea vizuală a imaginii, pe când puterea de comunicare şi de convingere a momentelor cinematografice amintite se naşte în acelaşi timp din imagine şi din sunet, din autenticitatea chipurilor şi din adevărul cuvântului. Povestirile copiilor, tineri delincvenţi, spontane, absolut necontrafăcute, lovesc conştiinţa privitorilor mult mai dureros decât orice apel la răspundere umană şi grijă faţă de generaţia în creştere, mult mai emoţionant decât orice figură de stil şi orice mărturie lirică a unui artist.
     Vezi chipuri atât de proaspete, asculţi glasuri în formare în expresia cărora nu poţi discerne încă nici urmă a faptelor săvârşite, a vieţii dezordonate trăite până acum; dar însuşi faptul că urmăreşti povestindu-se atât de calm despre vagabondaj şi despre furt te zguduie.
     În ce priveşte realizarea lui Titus Mesaros inspirată din creşterea impunătoarei hidrocentrale de pe Argeş, dincolo de frumuseţea şi măreţia impresionantă a filmărilor lui William Goldgraber, trebuie să subliniem încă un merit al filmului: forţa cinematografică a unei coloane sonore alcătuite în întregime din zgomote reale, cuvinte, îndemnuri, strigăte culese direct pe banda de magnetofon la faţa locului, în plină efervescenţă a muncii de construcţie. Absenţa comentariului nu numai că n-a supărat, dar a îngăduit crearea unei atmosfere solemne, dar lipsită de orice emfază, închegarea unui climat pătruns de admiraţie şi înfiorare, dar străin de ostentaţie retorică. Este un câştig însemnat pentru Studioul „Al. Sahia”, ale cărui producţii au fost adeseori îngreunate, în ultima vreme, de un comentariu livresc şi pretenţios, înţesat de formulări alambicate şi de figuri de stil pline de afectare.
     Oltenii din Oltenia este cel mai inegal dintre filmele acestea. Aici se simte încă discrepanţa dintre cadrul elaborat cu atenţie şi acela filmat „pe furate”, fără nicio preocupare pentru compoziţia plastică, diferenţele mari dintre comentariul reportericesc muncit şi exprimarea directă a omului „de pe stradă” aflat în faţa microfonului pentru prima dată, oscilaţiile de gust care îl fac pe regizor să adune, într-un singur tot, cântecul şăgalnic „M-a făcut mama oltean”, sculpturile grave ale lui Brâncuşi şi filmările realizate pe viu într-o piaţă. Dar şi acest film cuprinde o idee foarte generoasă artisticeşte şi anume realizarea sintezei cinematografice prin suprapunerea unor imagini cu valoare de generalizare peste vorbirea spontană, şi legată strict de un aspect particular sau altul al faptului real descris de către unul din cei care au participat direct la acţiune. Ne putem închipui filme întregi construite pe un asemenea principiu, fără intervenţia comentatorului obiectiv din afară şi fără intervenţia sa în aprecierea faptelor; ne putem imagina cronici foarte vii ale vieţii de fiecare zi care, construite astfel, nu ar irosi nimic din însuşirile artistice ale realităţii.
     Cu asta ajungem la problema principală pe care vizionarea peliculelor lansate o sugerează — modul de asamblare artistică, de compunere a întregului, în documentarul nostru actual. Recunoscând toate meritele regizorilor şi operatorilor care au lucrat cele trei filme, nu trebuie să trecem cu vederea o anumită impresie de răceală sau chiar monotonie uneori, pe care o trăim urmărind unul după altul aceste documentare. Cadrele şi momentele izolate au o frumuseţe mai mare decât ansamblul, care nu izbuteşte să comunice, cu egală tensiune şi în acelaşi diapazon estetic, senzaţia de viaţă artistică organică. Spre cer este cel mai unitar, din acest punct de vedere. Dar aici, omul viu, omul care munceşte este privit doar în fugă, pierdut ca un punct în marele peisaj industrial şi de aceea imaginile foarte impresionante, altfel, rămân destul de reci, nu sunt pătrunse de căldura existenţei umane.
     Se discută foarte mult, de la o vreme, la Studioul „Al. Sahia” despre ideea artistică. S-a obţinut mult, în această direcţie, judecând după filmele pe care le consemnăm şi care sunt ferm structurate în jurul unei intenţii clare. Dar ideea artistică nu trăieşte numai prin consecvenţă logică, ea se dezvoltă într-un climat al său, într-o atmosferă vie, care-i aparţine numai, într-un sistem de relaţii şi referinţe original. În acest sens, documentariştii noştri mai au de străbătut o etapă, în efortul de organizare creatoare a unui material pe care au învăţat să-l extragă din faptul real cu virtuozitate.
 
(Cinema nr. 9, septembrie 1965)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: a cui e vina film, alexandru boiangiu, ana maria narti, cronica documentarului, festival mamaia 1965, florica holban, oltenii din oltenia film, spre cer film, titus mesaros

Opinii: