Filme de ieri văzute azi: “Secvenţe”

     Credeam că ştiu bine Secvenţe şi că filmul acesta nu mai are taine pentru mine, după ce l-am văzut de nenumărate ori şi am scris despre el de fiecare dată când am avut prilejul. Ajunsesem chiar, în vorbirea curentă, să citez din replicile lui, chiar dacă nu ştiam câtă lume se prindea că sunt citate. „Puţină înţelegere!” – solicită doamna care face coadă la telefon şi se lasă înduioşată de soarta tânărului bolnav şi singur. „În filmele noastre oamenii nu mor, nu trăiesc... Le punem numere pe tricou să-i recunoaştem” – afirmă cu cinism operatorul. „I-am luat cheia de la dulap, am pus-o să doarmă pe covor şi dimineaţa am dat-o afară” – se confesează îndurerat şi totodată mândru de sine responsabilul de restaurant care se crede înşelat de nevastă. „Numai patru palme ţi-am dat!”- recunoaşte Papaşa după ce negase cu obstinare că l-a bătut pe adolescentul Iosif Marin, la Siguranţă. Şi mai sunt multe altele care au rămas în memoria noastră cinefilă. Numai că revăzându-l de curând am realizat cât de curajos este acest film şi câte subtexte subversive conţine el. Secvenţe nu este doar un film despre lumea filmului, nu numai un film-confesiune al unui cineast despre arta sa ci şi un film făcut cu năduf de către un regizor-scenarist care vedea mult şi putea să spună puţin, care suferea din pricina unui regim totalitar şi nu putea să se exprime decât, aşa cum s-a văzut mai târziu, în paginile Jurnalului său secret.

     În primul episod, când domnul arţăgos, care şedea la coadă la telefonul public cu fise, îşi dă seama că a fost un personaj dintr-o scenetă filmată cu o cameră ascunsă în garderoba restaurantului exclamă indignat. „Ce dacă sunteţi de la Reflector!?” Suntem în 1982 când emisiunea TV cu acest nume nu mai era nici pe departe ceea ce fusese la sfârşitul anilor 60 şi început de 70 când fusese în stare să provoace debarcarea unui ministru pe care-l surprinsese că folosea maşina de serviciu în interes personal. Ochiul vigilent al Reflectorului surprindea nereguli mai mici sau mai mari, ajungând să fie un fel de bau-bau pentru că ameninţarea „Te dau la Reflector!” avea mai întotdeauna efect. Treptat libertăţile realizatorilor emisiunii sunt tot mai îngrădite şi în 1983, Reflectorul dispare din grila de programe. Faptul că, doar cu puţin timp înainte de suspendarea ei, Tatos o invocă în Secvenţe subliniindu-i puterea asupra opiniei publice nu este lipsit de semnificaţie.

     Un alt exemplu ar fi referirile la privaţiunile anilor 80, despre care de regulă nici nu se pomenea. Dimpotrivă, Ceauşescu era dus să inaugureze magazine care gemeau de mărfuri, iar din calea maşinii oficiale era îndepărată orice coadă (a se vedea filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu). Cu toate astea, în filmul lui Tatos, oamenii aleargă după o bucată de brânză ca să aibă ce pune pe masă de revelion, şantierul unde se face prospecţia arată jalnic, iar bodega în care poposeşte echipa după prospecţie are în galantar pastă de dinţi şi soba e rece, drept care toţi clienţii şed la masă cu paltoanele pe ei, iar responsabilul serveşte mâncarea cu fularul la gât şi pălăria pe cap.

     Cea mai flagrantă deriziune este aplicată unui subiect, la vremea respectivă, „sfânt”: ilegalitatea şi sacrificiile ilegaliştilor. Mai ales că, în episodul „Patru palme” subiectul este tratat în oglindă: pe de o parte ficţiunea, adică secvenţa în curs de turnare din filmul din film intitulat „Fericirea”; pe de altă parte „realitatea” din platou cu conflictul dintre figuranţii Papaşa şi Marin Iosif. În prima, Tatos are curajul să împingă acţiunea în zona ridicolului pentru că este vorba despre o dramă confecţionată în care nici el, nici actriţa nu cred. Iar replica menită să stoarcă lacrimi – „Tata… a murit în închisoare… a rămas acolo pentru totdeauna… un creion, un simplu creion…” – este de tot hazul. În cea de a doua, este vorba din nou despre curajul regizorului-scenarist care sugerează că foştii ilegalişti care, teoretic, au luptat pentru o viaţă mai bună, au ajuns la fel de pauperi (în cazul de faţă nişte bieţi figuranţi) ca şi foştii torţionari; şi că victimizarea foştilor ilegalişti poate fi relativă pentru că printre ei s-au aflat şi delatori. O acuzaţie gravă cu care se încheie filmul, care nu este infirmată de către cel care până atunci pozase în acuzator, şi care face din fostul anchetator al Siguranţei un personaj mult mai onorabil. De altfel şi distribuirea lui Geo Barton în rolul Papaşa sugerează mai degrabă un domn de modă veche, elegant şi manierat, decât un dur anchetator care îşi pălmuia victimele.