Filmul Studioului Sahia cu acest titlu lung şi cam „căutat”“ (
Marile emoţii mici sau Micile emoţii mari, scenariul şi regia:
Doru Segal, operatori: Gh. Herschdörfer,
S. Huzum şi G. Georgescu, comentariul:
Eva Sîrbu) se înscrie în acel început de stil marcat de
George Georgescu al lui
Barbăneagră şi
Inginerii uzinei al lui Sîrbu, adică un film de prim planuri, de chipuri, de ochi — aici părinţii privindu-şi copiii la o serbare în cadrul preşcolar al grădiniţei. Filmul e încântător, prin graţie, prin sensibilitate şi umor — şi n-aş ezita să-l propun spre vizionare la „Mamaia 1965”.
Noutatea lui, după părerea mea, consistă în farmecul cu care sunt surprinşi „oamenii mari” în preajma copiilor. Linia banală, facilă, ar fi pretins exploatarea chipului pueril, cu surâsul şi spontaneitatea sa veşnic ispititoare, atotnăscătoare de „succes sigur” şi clişee la fel de sigure. Dar creatorii au evitat şabloanele de acest tip şi au întors aparatele spre cei care de prea multe ori au fost lăsaţi în planul doi — „tata şi mama” — consideraţi, pe baza aceloraşi şabloane, ca „ştiuţi”, „cunoscuţi”, „banali”. Am auzit pe cineva imputând filmului că faţă de „drăgălăşenia copiilor”, părinţii nu-s „prea frumoşi”, nu-s adică „drăguţi”... Când se va isprăvi cu trivialitatea „drăguţului” în artă?
Sigur că aceşti părinţi nu-s „drăguţi”: copiii lor dansează pe scenă ca greieri, ca furnici, recită şi se împleticesc în versuri — ca atare dumnealor sunt foarte încordaţi, la o mare tensiune, cum nici n-ai crede că se poate întâmpla în secolul când „oamenii mari” au pe cap probleme fundamentale. O lume de sentimente foarte realiste vibrează pe feţele lor muncite — şi aici e frumuseţea filmului: orgoliul naiv (al mamei) se aliază cu mica ipocrizie a „indiferenţei” paterne, luciditatea omului-serios nu rezistă şi se topeşte în lacrimă, un zâmbet timid acoperă un oftat greu, vanităţile „tatălui şi mamei” în faţa progeniturii talentate caută zadarnic pudoarea (căci „suntem în public şi nu trebuie să ne dăm în spectacol...”) — un montaj foarte bun (Silvia Chiric) dă nerv acestei dialectici a expresivităţilor, cu totul remarcabilă. Comentariul Evei Sîrbu — calitatea principală: a fi în ton cu filmul şi simultan a-i da o nouă dimensiune, calitate mult mai importantă decât „inteligenţa” „spiritul” şi „hazul” pretinse cam orbeşte de cronicari — confirmă o personalitate în domeniul textului nostru de film.
Mai semnalăm „derutanta” programare a filmului de către D.D.F.
Meşteşug milenar (scenariul şi regia:
Silvia Armaşu, imaginea: Ilie Cornea). Ideea de bază nu e de loc rea — inteligenţa umană are melancoliile ei: a descrie — în veacul nostru supertehnicizat, în era atomică — vechile şi desuetele mori de apă, prime embrioane de tehnică bazate pe geniala invenţie a roţii, are un anume interes, dacă nu chiar poezie. Leonid Leonov susţinea mai demult că mirificile automatizării, rachetele formidabile spre lună, nu ne vor dezumaniza până Ia a uita plăcerea de a ţine în mână o daltă, o rindea, un topor — vechile unelte de care sunt legate atâtea fapte glorioase ale omului. Aşa cum au rămas, singuratice, rudimentare până la straniu, de o simplitate ingenuă dând senzaţia de vrajă — morile acestea au şi sugestie pur tehnică (unele prefigurând direct turbina modernă) şi sugestie poetică, încărcată, desigur, şi de multă literatură, de mult livresc. Documentarul acesta nu le face mai puţin livreşti. Pelicula ezită între ştiinţa popularizată cu un didacticism dezorganizat — spre care o cheamă scenariul — şi imaginea de artă — spre care e mereu tentat talentul prestigios al lui Ilie Cornea. De pildă: grinzi pe care s-au prins parcă de când lumea fire de păianjen, sau scândurile unei mori peste care a trecut o ninsoare... Zelul „ştiinţific” viscoleşte însă peste munca operatorului, dar, din păcate, ideile nu înaintează vijelios, ajungând în cele din urmă, spre disperarea atenţiei noastre, să confundăm atât râurile cât şi tipurile de mori... Poate că o lărgire a sortimentelor de unelte anacronice, în virtutea ideii de bază, ar fi condus la un documentar mai captivant.
