REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Scriitorul D.R. Popescu – Speranţa nu e întotdeauna dulce


     Scriitorul Dumitru Radu Popescu acceptă binevoitor discuţia despre film. Pare chiar că o aşteaptă; vorbeşte foarte reţinut dar, din când în când, marchează categoric un punct de vedere.
— Ne întâInim — încep eu — ca să ducem mai departe cu dv. sondarea condiţiei realizărilor şi perspectivelor filmului nostru. Ne întâInim însă într-o împrejurare în care realitatea este dominată de întâmplări deopotrivă tragice şi eroice pentru poporul nostru: calamităţile abătute asupra ţării noastre. UnghiuI sub care trebuie să privim totul este acum diferit. întâmplări fără precedent ne obligă la redimensionări şi redestinări. Între aceste coordonate, ce părere aveţi despre cinematografia noastră?
— Eu am o părere bună, chiar dacă cinematografia n-a dat capodopere. Cred că până astăzi, principala ei realizare este mai ales aceea de a fi pregătit, de a fi înmănunchiat un nucleu de actori, scenografi, scenarişti, regizori, operatori, etc. Dintre toţi se poate spune însă că regizorii au afirmat o prezenţă şi o contribuţie incontestabilă, o prezenţă specifică acestei arte, ei alcătuind o forţă cinematografică (e drept, mai mult virtuală). Talentul lor este demonstrat însă nu atât de filme, cât de porţiuni de filme, de secvenţe. Se poate vorbi de cutare sau cutare secvenţă a unui regizor, unde se vădeşte o anume sensibilitate şi capacitate de a da expresie cinematografică unor idei, se poate vorbi chiar de momente de afirmare stilistică a câte unui regizor. Dar până acum exceptând poate pe Ciulei cu Pădurea spânzuraţilor, pe Victor Iliu sau pe Pintilie — aş spune că mulţi dintre regizori s-au manifestat sub nivelul posibilităţilor lor. Mulţi dintre ei au calităţi şi sunt talente recunoscute: Gopo, Ciulei, Drăgan, Pintilie, lacob, Saizescu, Mihu, Blaier, Mureşan, Vitanidis, Malvina Urşianu şi încă alţii. Ce pot însă constata trecând la o observaţie generală este că în această zonă unii sunt, din punct de vedere intelectual, peste nivelul profesiei lor, iar alţii sunt profesional peste nivelul intelectului lor. Aşadar, există în mod cert talente care s-au şi demonstrat în parte. Filme însă nu prea sunt nici la nivelul cerinţelor şi aşteptărilor lor şi nici la nivelul aşteptarilor noastre.
— Cine-i de vină?
— Nu-i o vină.
— Dar ce?
— O neîntâlnire. O neîntâlnire între toţi factorii care concură la realizarea unui film. Nu se întâlneşte scenaristul cu regizorul cu care poate comunica şi împlini o idee, nu se prea întâlneşte totdeauna regizorul cu actorul care poate da expresia cea mai elocventă unor idei şi intenţii dramatice; nu se întâlneşte o echipă cu un producător (pentru că folosim acest termen de producător care în cazul cinematografiei noastre este evident studioul).
     Repet, filmul nostru este — realizările lui parţiale, ca şi cu nerealizările lui tot parţiale — dominat de o neîntâlnire.
— Din care rezultă ce?
— Filme hibride.
— Adică?
— Adică filme prea adesea înfăţişând transpunerea pe peliculă a unor viziuni care nu se suprapun, nu concură la materializarea unei expresii vizualizate, a unor idei, ci rămân doar o imagine înceţoşată în care vrem să punem întotdeauna prea multe lucruri deodată. Numai că toate aceste lucruri plutesc în imagine fără să existe acea forţă care să le lege şi să le dea sens şi credibilitate.
— Nu cumva forţa asta s-ar numi scenariu?
— Bineînţeles că s-ar numi scenariu, dar scenariul unui film nu poate fi — ca şi o piesă de teatru de altfel — decât un unghi, un oblon pe care un scriitor îl deschide spre realitate. Este o perspectivă din care se propune o dezbatere despre unele aspecte ale realităţii, dar un scenariu nu poate fi o suprapunere pe realitate. Îmi permit, să afirm că de la scenariu pornesc multe neajunsuri şi că la rândul lui scenariul are de înfruntat multe neajunsuri (prea multe!) încă de la primele lui contacte cu cinematografia.
— Credeţi că literatura este în măsură să furnizeze idei de film, că este o sursă importantă de scenarii?
— Sigur că este o sursă, adică ar putea fi, dar sunt foarte intrigat să văd că o serie de lucrări valoroase şi mai ales foarte cinematografice din literatura noastră nu se află în atenţia cinematografiei. De exemplu, Fănuş Neagu, mai ales cu nuvelele lui, Velea, Băieşu (care a mai încercat în fel şi chip să ia contact cu filmul, dar eu nu pot considera că a şi luat acest contact până acum), Barbu sau Marin Preda. Toţi aceştia sunt capabili să ofere baza de pornire la realizarea unor filme bune. Mă gândesc şi mă întreb într-una, cum de n-a avut până acum nimeni iniţiativa de a propune ecranului excelenta nuvelă a lui Geo Bogza, „Moartea lui lacob Onisie”, nuvela asta fiind după opinia mea atât de cinematografică, încât munca de transplantare a ei în imagine cinematografică ar fi cea mai directă cu putinţă.
— Spuneţi că regizorii au o prezenţă incontestabilă. Credeţi că izbutesc să afirme şi o şcoală naţională de film? Ce credeţi că trebuie făcut pentru progresul artei lor?
— Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să evităm la un regizor blazarea şi plictiseala, şi primul sprijin pe care-I putem da unui regizor este să sporim încrederea faţa de el. Omul nu vrea să îmbătrânească şi orice stimulent îl ţine treaz şi tânăr, îl face să vibreze. Blazarea îl îmbătrâneşte pe un artist şi naşte filme bătrâne.
— Dar succesul ce efect are?
— Se vorbeşte şi se bate multă monedă pe tema succesului. Aş întreba care succes? Succesul de încasări sau de public, cum i se mai spune? E un succes care se poate obţine uşor, cu filme care se uită imediat. Succesul adevărat este însă acela ce ţine de memoria publicului, care i se înşurubează în memorie, este ceea ce ramâne dintr-un film în conştiinţa spectatorului. Cred că un film are succes în măsura în care te întorci mereu spre el. De altfel aş vrea să precizez aici că eu nu cred că nişte filme au impus şcolile cinematografice, ci nişte oameni. Pe Antonioni, de exemplu, îl înţelege fiecare în felul său, sau mai exact din Antonioni înţelege fiecare cât poate, dar el a impus o arie, o privire cinematografică în care se regăseşte o întreagă lume. Se mai poate vorbi aici de succes sau insucces! El este o conştiinţă a contemporaneităţii căreia i te adresezi indiferent ce crezi despre film, despre filmul lui Antonioni sau dacă ai o concepţie cinematografică. Eşti sigur că te găseşti şi pe tine într-o imagine care nu avea obiectivul fixat pe tine. Se poate spune oare că Antonioni, se poate spune că Eugen Ionescu este un neînţeles? Cine vorbeşte despre succesul de casă al lui Antonioni? Nici chiar producătorii lui.
     Interlocutorul meu schimbă repezi poziţii în fotoliu. Mâinile vorbesc şi ele întărind spusele. Când discută despre film, Dumitru Radu Popescu devine un personaj, poate chiar un raisonneur. E curios câtă pasiune îl animă să discute şi câtă autocenzură îl determină să dea glas doar cu intermitenţe frământărilor sale. Se ridică, verifică dacă fereastra e bine închisă pentru că de afară răzbat zgomote în odaia sa de la „Tribuna” din Cluj, îşi trece mâna peste frunte, rămâne Iocului parcă urmărind ceva, timp în care se instalează un suspense. Apoi, la capătul gândului, se decide cu un zâmbet.
— Ştii, critica nu prea are umor când ne judecă filmele. Clădeşte întregi teorii şi face procese autorului, exact pe ceea ce ştie că este de fapt o aluviune la ideea iniţială şi nu expresia proprie a scriitorului şi regizorului filmului.
— Pe dumneavoostră, ca scriitor, vă influenţează cinematografuI?
— Şi da şi nu. Experienţa mea cu filmul nu e prea concludentă. Am colaborat excelent cu Geo Saizescu şi sugestiile date de el m-au ajutat în structura scrisului pentru film. Cred că o anume concizie, o economie a mijloacelor cerute de film constituie un câştig pentru mine ca scriitor. Există şi contactul zilnic cu televiziunea care aduce o umanitate şi un suflu nou şi neîntrerupt. Este un contact care acum, în aceste dramatice zile de încercare, ne face să ne dăm seama cât de mare este televiziunea ca artă care face film pe viu. Realitatea este atât de dramatică şi de puternică, iar imaginaţia de multe ori atât de slabă când încearcă s-o recreeze!
— Dar personajele, eroii filmelor noastre, în comparaţie cu această umanitate pe care o vedem în fiecare zi, vi se par o expresie a acestei lumi pe care o cunoaşteti şi pe care o cunoaştem cu toţii?
— Vezi, aici îşi face loc aceeaşi tendinţă de a pune pe seama unui om o povară de supraom, de a-l privi într-o concepţie elaborată care, cu cât este mai trudită, rezultatul ei este mai artificial. Aşa apar nişte eroi de etuvă sau de clocitoare, nişte ipoteze, poate ştiinţifice, dar neconvingătoare. De altfel o viziune, ştiinţifică propriu-zisă e greu de adus în artă, şi este de asemenea greu ca ea să nască artă. Dacă de exemplu în chimie H2O înseamnă apă, eşti obligat să constaţi pe loc că apa pură nu există. În general, în realitate lucrurile sunt mai complicate. În artă, eroul — aşa cum este el preferat pe alocuri — apare ca un personaj ce poartă toate galoanele, totuI străluceşte, totul e perfect, dar nimic nu trăieşte. Pe câtă vreme în realitate lucrurile sunt şi mai complexe şi mai diferite. lată, de pildă, în zilele de cumplite încercări pentru noi toţi, am avut prilejul să cunosc o întâmplare deosebit de grăitoare. Există în oraşul Dej un om oarecare, un om care a trăit întâmplarea la care mă refer, demonstrând fără nicio urmă de intenţie pentru el că eroismul se manifestă altfel şi că el trăieşte, convieţuieşte alături de multe alte trăsături care, la un loc, dau imaginea unui om. Cel la care mă refer nu se bucură în colectivitatea de acolo de o părere prea grozavă; îşi vede, drept, de treburi, dar nu se dă în lături de la câte-un pahar, două sau mai multe; nimeni, înainte de încercările dramatice din mai, nu s-ar fi grăbit să spună despre el că e om de nădejde. Şi nici el nu se străduia să convingă pe nimeni că ţine să fie luat drept un stâlp al societaţii locale. Când a venit potopul, omul nostru a pus mâna pe o barcă, a salvat copii mulţi şi familii întregi; s-a luptat, cu furia apelor şi nu o dată viaţa i-a fost în primejdie. N-a precupeţit nimic şi n-a urmărit nimic spectaculos. Şi-a făcut datoria lui de om şi când a terminat-o n-a cerut nimănui nimic. S-a dus poate înapoi la păhărelul lui şi a avut grijă să se piardă printre cei mulţi. N-a folosit prilejul nici ca să încerce să încetăţenească o altă părere despre el. A fost, de fapt, un erou, nedemagog. Dar nu este nevoie, cred doar de cazuri-limită ca să ajungi să-ţi dai seama că realitatea e mai complexă şi că oameni profilaţi pe o singură trăsătură de caracter nu există.
— Acelaşi lucru este valabil, la drept vobrind, şi pentru povestea cinematografică în care sunt aduşi eroii!
— Susţin cu tărie că şi în realitate şi în artă lucrurile trebuie privite mai complex şi că un film nu poate povesti simple elaborari dorite şi proiectate de noi într-o viziune, idealizate.
— În concluzie, după această investigare în domeniuI filmului, ce aşteptaţi dumneavoastră de la cinematografie?
— Aştept în primul rând să nu mai aştept atâta... un răspuns şi o răspundere pentru soarta unui scenariu; aştept să facem filme cu oameni şi nu cu ipoteze dramaturgice; aştept să se statornicească un climat propice de şcoală sau de cinematografie naţională, un climat construit cu migală şi pricepere, fără vânturarea acelor succese şi speranţe regizorale de o singură stagiune, urmate de dispariţia pe mai multe stagiuni; aştept să se încetăţenească o concepţie în care autorii să gândească filmul să răspundă şi ei de el, să se nască o unitate între ei, fără de care o peliculă nu poate deveni un act artistic; aştept şi sunt plin de speranţe, chiar dacă pentru mine speranţa nu are întotdeauna un gust dulce.
 
(Cinema nr. 6, iunie 1970)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: d.r. popescu, despre regia de film, despre scenariu de film, interviu, mircea alexandrescu

Opinii: