Străbătând tunelul - Şantier

     Şapte cercetaşi români şi sovietici apără un tunel de care depinde înaintarea trupelor eliberatoare româno-sovietice. Misiunea e dificilă. Şi sunt cu toţii atât de tineri! Nataşa — transmisionista — cere să participe la acţiune şi pentru că vrea să fie alături de locotenentul Denisov; o tânără cântăreaţă — cam uşuratecă, Iulia, adăposteşte sub nasul nemţilor pe cercetaşi, sfidând primejdia, pentru că s-a îndrăgostit de ofiţerul român. Desigur, mobilul central al acţiunilor eroice e diferit. Iar motivările particulare nu sunt neglijate; tinerii trăiesc şi îşi dau viaţa pentru o cauză comună generoasă, fiecare reacţionează însă conform temperamentului şi individualităţii sale. Sunt multe caractere bine creionate în acest „film fără eroi” cum îl numeşte Francisc Munteanu.
— De ce „fără eroi”?
— Pentru că lipsesc obişnuitele „personaje principale” ale acţiunii. Aici toţi sunt principali. Şi ofiţerul Petrescu care conduce acţiunea şi transmisionista care va comunica rezultatul misiunii: tunelul a fost salvat. Şi ţintaşul cu ochi verzi şi Tăcutul ori şoferul glumeţ, chelnerul – agent de legătură în oraşul ocupat de nemţi şi cântăreaţa şi...
— Aceasta nu fărămiţează unitatea dramatică?
— Dimpotrivă, interesul pentru fabulaţia propriu-zisă se subordonează interesului dramatic al fiecărui personaj, în fiecare moment al acţiunii sale.
— E o concepţie nouă... Vă aparţine în întregime?
— Un film nu se face de unul singur...declară acelaşi regizor care până mai ieri era partizanul „filmului de autor”. La acest scenariu a colaborat cu scriitorul Gheorghi Vladimov. Un tânăr critic literar „foarte temut”, cum e considerat co-scenaristul Tunelului. S-a apucat de puţin timp să scrie. Dar ambele nuvele publicate au şi fost ecranizate. Despre ele regizorul Iuri Raizman (aflat la echipă în calitate de consultant artistic din partea „Mosfilmului”) opinează că sunt unele din lucrările „cele mai interesante apărute în ultimii zece ani în U.R.S.S.”. O spune Raizman, autorul Comunistului, al filmului Oare aceasta e dragostea?
     Nemulţumirea — o stare normală
— Desigur, în cazul nostru, declară VIadimov — colaborarea s-a realizat la distanţă (două mii de kilometri despart Bucureştiul de Moscova). Timp de jumătate de an am scris fiecare mai multe variante ale aceleiaşi scene şi chiar ale aceluiaşi scenariu. Varianta comună nu ne satisface pe niciunul. Şi e normal. Nemulţumirea generează dorinţa de mai bine. Grav e când creatorului îi place propria operă mai mult decât ceIorlalţi. Asta e o boală care nu mai trece.
     Tunelul numără câţiva creatori entuziaşti în echipa de filmare. Pe operatorul Şelenkov, de pildă, colaborator şi prieten al lui Dziga Vertov. Face film de patruzeci de ani. De curând a terminat un amplu documentar împreună cu Joris Yvens.
— În cele patru decenii de când sunt cineast am văzut triumful unor mijloace care au fost cândva descoperite, uitate o vreme şi apoi regăsite cu „uimire”. Nu de mult s-au „inventat” lucruri „senzaţionale”: racourçi-ul, camera în mişcare, montajul emoţional! Vertov a făcut ciné-vérité cu câteva decenii în urmă. Astăzi el reprezintă o „noutate”. Cât priveşte filmul nostru, eu cred în el.
     Şi un alt „credo” al lui Raizman. El vede reuşita filmului în scenariu şi în buna alegere a interpreţilor.
— Un scenariu captivant ca al unui film de aventuri, consideră cineastuI sovietic, dar analiza psihologică e profundă şi minuţioasă. Iată o primă garanţie a succesului. Şi o a doua: distribuţia.
     Privesc grupul de actori din faţa noastră. Cred că are dreptate Raizman. Tipologii variate, tineri actori frumoşi, talentaţi, care şi-au câştigat simpatia publicului. Pe Valentina Maleavina — Nataşa — am admirat-o în Copilăria lui Ivan, apoi în Colaboratorul Ceka. Un chip atrăgător, de o mobilitate deosebită, un adevărat „temperament” cum o numesc colegii. Aleksei Loktev — Denisov — e, dimpotrivă, foarte interiorizat, de o gravitate care te amuză la vârsta lui. L-am cunoscut în comedia lirică Păşesc prin Moscova. La Tunelul a dat o probă excelentă, ne spune regizoarea secundă a filmului, Narodiţkaia. Ca şi colegul său, Lev Prigunov, care îl interpretează pe Grişa.
     Actori pentru regizor
— Dumnearoastră aţi ales interpreţii sovietici?
— I-am prezentat regizorului câteva probe, continuă Narodiţkaia. S-a hotărât foarte repede. Mai mult mi-a trebuit să cunosc gusturile, personalitatea lui Francisc Munteanu. Doar pentru el alegeam actorii. I-am citit toate cărţile, i-am văzut toate filmele. Sper că până la urmă l-am înţeles. Ceilalţi actori distribuiţi în coproducţia româno-sovietică şi aleşi de Francisc Munteanu sunt: Ion Dichiseanu (locotenentul Petrescu), Margareta Pâslaru (Iulia), Nino Anghel (Duţu), Ştefan Bănică (chelnerul), Victor Moldovan şi alţii.
     Pe Margareta Pâslaru am surprins-o pe aeroportul din Sibiu. Privea şoriceii de câmp.
— Vă întoarceţi la Bucureşti?
— Fac naveta între Tunelul şi „Opera de trei parale”.
— Un voiaj plăcut?
— Cu emoţii. E al 4-lea debut în şase ani. Întâi: muzica uşoară. Acum doi ani, cântecul popular. Anul trecut a fost Brecht pe scenă. Acum Francisc Munteanu pe ecran. Şi încă lat...
— Sunteţi o obişnuită a micului ecran?
— Da. Opt filme de televiziune. Dar aici, un rol greu, o compoziţie...
— Nu vă jucaţi vârsta?
— Într-un fel! Vârsta spirituală. Trec de la genul codiţe şi volănaşe, la joben şi deshabillé-uri...
— lulia e o frivolă?
— Se ascunde. Bravează situaţia dramatică în care a adus-o războiul. Visase să ajungă la operă şi cântă cuplete la „Pisica albastră”.
— Apropo! Ce şlagăre noi veţi lansa în film?
— Foarte „noi”. Tango-uri de pe la 1940. Nici nu mă născusem.
— Proiecte?
— Aştept marele meu vis: comedia muzicală.