REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Șah la rege – cronică de film


     Dacă ar fi să acceptăm sugestia titlului şi am împărți în pătrățele ca pe o tablă de şah, am vedea că multi din aceste componente cuprind lucruri interesante, având darul să captiveze până la un punct. Adică până la punctul mort al filmului — cam spre sfârşitul celei de-a doua treimi – când autorii, nemaiavând nimic a ne spune esenţial, întorc caierul acțiunii, aşa cum un domn distrat ar învârti în jurul degetului o legătură de chei. Deşi recurge la un montaj ceva mai strâns decât în alte filme româneşti ale genului; deşi scenariul și regia se străduiesc să închege o atmosferă (misterele .unui Bucureşti pe alocuri fermecător, dar de multe ori fără a fi scutit de o viziune convențională şi neunitară); deşi e mai vioi decât de obicei (am recunoscut în câteva rânduri umorul franc al lui Al. Andrițoiu, unul dintre scenarişti); deși naturalețea unor interpreți mai tineri (ca Ion Besoiu, Ion Pasztor, Lazăr Vrabie sau Dinu Cezar) dă un amalgam inedit, nu lipsit de preț, în combinație cu stilul Kammerspiel al mereu fascinantului nostru Emil Botta, — până la urmă pelicula nu duce la nimic, ne hrăneşte impresia că am ocupat în mod agreabil, amuzant — în felul oferit de revista „Rebus" — două ore dintr-o zi, şi-atâta tot. Nu e prea mult, deoarece acelaşi efort material şi financiar putea duce la o reuşită mai demnă.
     De data aceasta — cred — deficiența nu rezidă atât în stângăcia dramaturgică, „dialogică", a scenariştilor sau în aceea de meşteşugar a regizorului (deşi limitele acestora sunt avertizabile pe parcurs), ci în lipsa de valoare a ideii centrale. Nu se înţelege prea bine ce miză anume e în joc, în ce anume miliţia își angajează floarea cadrelor ei (cu respectul, fireşte, al ierarhiei, respect neartistic, pentru că într-un film nu interesearză faptul că un căpitan nu poate fi mai ascuţit la minte decât colonelul său). E adevărat, la început, moare un om, dar nu-l cunoaştem, îl întrezărim o clipă pe ecran, şi „lichidarea" lui nu ne face nici cald, nici rece; de asemenea, e adevărat că „duşmanii" aparţin unei lumi şi unei clase ieşite din viața noastră socială, dar scopul lor ultim, iarăşi, nu ne e cu totul limpede: da, se falsifică nişte diplome de studii, ceea ce ar putea încurca, arare, producţia economică a ţării, dar toate acestea au efectul unei pișcături de purice. Totuşi, dacă pe autori i-ar fi interesat tocmai aspectul acesta, prea bine: ar fi putut să se oprească dreptul lui, urmărindu-l în ultimele consecinţe morale şi sociale. Ar fi fost de ajuns pentru un film viabil. Dar autorii au căutat în special aventura, misterul, trepidaţia. Le-au găsit și le-au susţinut până au obosit, după care au devenit cuminți şi melodramatici.
     Trebuie să înţelegem, o dată pentru totdeauna, că numai aparent în centrul filmului poliţist autentic stau focurile de revolver, „prizele" de jiu-jitsu, fiolele de otravă, alcovurile tainice, urmăririle în automobile. Esenţa acestui tip de film e întotdeauna alta, chiar şi atunci când e realizat la Hollywood. În pleiada de filme poliţiste care şi-au găsit inspiraţia şi raţiunea în epoca prohibiţionismului, ca să dăm un exemplu, fie că era vorba — pentru unii cineaşti — de eradicarea unei plăgi reale, primejdioase, amenințătoare pentru societate, cum a fost (şi continuă să fie) „gang"-urile, fie că, dimpotrivă, se încerca exaltarea vitejiei şi a valorii individuale (marile figuri de gangsteri) în raport cu lipsa de orizont şi de supleţe a poliţiei cu practica ei rutinieră, — deci, şi într-un caz şi într-altul problemele erau dacă nu „centrale", cel puţin vitale, apte să influenţeze cursul existenţei publice. Evident, la noi, astăzi, asemenea probleme şi în asemenea termeni nu sunt de luat în considerare. Rămâne, în schimb, valabilă observaţia că numai o idee importantă, cu implicaţii profunde în viaţa socială, poate genera un film de valoare. Există, asemenea idei? Dacă nu există, mai bine să nu le sugem din deget, mai bine să trecem la cele efective, la cele care interesează de fapt lumea actual. Cu alte cuvinte, şi în domeniul filmului poliţist autorul trebui să devină — aşa cum s-a spus cândva despre Pirandello „poetul problemei centrale". (Aşa cum, în poezie, Andrițoiu şi este!)
     Altminteri, frazarea regizorului Haralambie Boroş, în postură de actor, riscă să devină un fel de deviză: la un momen dat, el trebuie să spună „mă căiesc", dar nu ştiu cum face, că reuşeşte rostească: „măcăiesc !" Să nu măcăim în filmele noastre, asta e problema, chiar dacă uneori reuşim să stârnim curiozitatea şi să apărem inocent distractivi, printr-o „glumă poliţistă" cum e de calificat acest Șah la rege.
 
(vol. "Experiență și speranță")


Galerie Foto

Cuvinte cheie: haralambie boros, sah la rege film

Opinii: