Schiţele lui Caragiale conţin, asemenea unui insectar, cele mai semnificative specimene din fauna umană care alcătuia societatea românească la sfârşitul secolului trecut.
Pornind de la premiza artificialităţii acestei societăţi, regizorul
Haralambie Boroş, în ecranizarea uneia dintre aceste schiţe, concepe acţiunea ca desfăşurându-se într-un decor vizibil convenţional, din pânză şi carton (o frumoasă realizare scenografică a pictorului Constantin Piliuţă care afirmă şi cu acest prilej o nouă latură a talentului său). Formula este interesantă, promiţătoare.
Ambianţa plastică voit artificială obligă însă la o maximă precizie în redarea caracterului. Altfel, în loc să aibă o funcţie generalizatoare, se creează senzaţia de vid. Regizorul nu a acordat însă atenţia cuvenită acestei precizii în redarea caracterelor şi de aceea, în ciuda unei distribuţii „de forţă” (
Ştefan Mihăilescu Brăila,
Rodica Tapalagă,
Toma Caragiu, Dumitru Chesa şi alţii), majoritatea personajelor, liberali şi conservatori, rămân în stadiul de măşti amorfe cu existenţă umană nediferenţiată, incertă. Senzaţia este evidentă mai ales în scena discursurilor, unde o figuraţie pe care o poţi număra pe degete se căzneşte zadarnic şi animeze unica stradă a unui oraş de carton. Pe două balcoane, faţă în faţă, doi oratori. Fiecare dintre ei rosteşte o replică, apoi răbufneşte fanfara topind totul într-un haos sonor. Dispozitivul primitiv de iluminare cu magneziu al fotografului (Horia Căciulescu) declanşându-se brusc înnegreşte feţele oratorilor. Le vedem pe rând neutre, încremenite, fără expresie, fără viaţă, fără nicio reacţie care să trădeze caracterul fiecăruia în parte. Ritmul exterior, realizat aproape exclusiv prin montaj, măreşte senzaţia de artificios. E ca şi cum am asista la un film de marionete animate destul de abil şi asta pentru că regizorul s-a mulţumit să creeze aparenţa fizică a personajelor, fără să le înzestreze cu psihologiile corespunzătoare.
Cele câteva caractere care există totuşi sunt greşit determinate. Lambe (
Dem Rădulescu), persoanjul central al acţiunii, aparţinând familiei lui Jupân Dumitrache şi situat tipologic undeva între acesta şi Chiriac, apare în film înrudit cu... Tipătescu. Înzestrat de regizor cu un rafinament şi o inteligenţă ce depăşesc cu mult pe cele ale fruntaşilor liberali şi conservatori, Lambe se comportă ca şi cum s-ar fi întors mai ieri de la Paris. Calm, sigur pe sine, pătrunzător, el este eminenţa cenuşie a oraşului şi singură o femeie îl poate deazarma. Evident este o eroare. Lambe o fi el băiat deştept şi cu ambiţ, dar nu trebuie să uităm că nu e decât un „comersant” oarecare şi deci nu trebuie văduvit de trăsăturile specifice breslei din care face parte.
Există în film şi unele detalii a căror rezonanţă în contextul lui Caragiale este cel puţin bizară. Un exemplu: unul dintre persoanaje (
Puiu Călinescu) se căzneşte să ridice două valize. Mânerele se rup şi personajul nu-şi dă seama de asta şi dispare printr-o uşă, încovoiat, respirând greu de parcă ar căra într-adevăr două valize. Alt exemplu: pe unul dintre pereţii unui interior se află pictată o femeie care ţine în mână un pahar adevărat. O servitoare umple paharul cu vin apoi, un personaj real ciocneşte cu toată seriozitatea cu femeia pictată. Exemplele aparţin comicului absurd cu care Caragiale n-a operat niciodată. A-l „îmbogăţi” cu asemenea detalii care afectează însăşi natura comicului său înseamnă a-l denatura prin vulgarizare.
