Goana vertiginoasă a maşinilor pe serpentinele şoselii moderne e brusc întreruptă. Accident? Barieră? Nu!... Greoaie, încurcându-se parcă unele pe altele, mişcându-şi alene trupurile masive, privind blând şi indiferent la cei care, ridicol, se agită în jurul lor, nişte bivoliţe, sărmane patrupede anacronice, „creează perturbaţii traficului rutier”.
De la această întâlnire pe şosea începe şi filmul numit acum vreo zece ani (când a apărut de sub tipar scenariul), „Bivoliţele”, iar acum
Corigenţa domnului profesor.
Profesorul doctor Andrei Mureşanu — astăzi respectabilă figură intelectuală şi proprietar de automobil, a avut cândva — „în ultima vacanţă” spune echivoc comentariul — necazuri din cauza unor bivoliţe. De aci începe retrospecţia. S-o urmărim. Profesor de istorie într-un orăşel ardelean, împărţindu-şi avar timpul între şcoală, familie şi volumul la care lucrează de 15 ani („Libertatea şi conştiinţa individului”), eroul se trezeşte brusc scos din matca sa, aruncat în angrenajul maşinii birocratice, de unde iese stors, pisat, măcinat, aproape înnebunit. Cauza aparentă: două bivoliţe. Două bivoliţe „scriptice” cu care l-a înzestrat birocraţia (bietul profesor „plăteşte oalele sparte” pentru un majur, proprietar real de bivoliţe, domiciliat pe strada... Andrei Mureşanu).
După numeroase aventuri menite toate să demonstreze spectatorului unde poate ajunge intelectualul rupt de viaţă şi de realităţile ei, în condiţiile contactului brutal şi direct cu birocraţii, şperţarii şi demagogii, eroul filmului e convins (şi caută să ne convingă şi pe noi) că „15 ani de studiu nu l-au învăţat despre libertatea individului în raport cu societatea atât cât a aflat de la un perceptor, un comisar şi două bivoliţe”. Acum poate să-şi arunce dispreţul în faţa celor veniţi să-şi prezinte scuzele: — „Locul vostru este aci (la balamuc! n.n.) nu printre oameni!”, le strigă el la despărţire. Finalul sugerează astfel că profesorul Mureşanu, datorită experienţei câştigate, va coborî din sfera speculaţiilor în cea a realităţii, va merge cu paşi cerţi către.... titlul de profesor doctor.
Lăsând gluma la o parte, scenariul lui lon D. Sîrbu de la care s-a pornit şi care în unele locuri seamănă cu filmul, dar adesea nu prea — avea în intriga şi tipologia propusă suficiente resurse comice pentru a pronostica o comedie cinematografică de calitate. Necesar era ca el să fie pus în valoare într-o orchestraţie a concretului istoric, tipologic şi de ambianţă adecvată. Or lucrul acesta nu s-a întâmplat.
A vedea Iucrurile „în general” şi „pe deasupra” e o boală mai veche a filmelor noastre, recidivată în
Corigenţa domnului profesor. Nu costumul şi afişul de pe un zid, nu stema de pe firma unei instituţii, nici masca unui actor sau năravul unui personaj, nu ele certifică adevărul artistic al imaginii filmice. Subtextul permanent, clocotul subteran al epocii (sugerate de scenariu — absente în film) şi problemele ei specifice ar fi putut da filmului viabilitate şi verosimil, forţă autentică. Fără aceasta, el rămâne o schemă plasată convenţional în timp şi spaţiu: fără aceasta se pierde tot ceea ce ar fi prezentat interes în acest film: oraşul de provincie şi viaţa lui meschină, lichelismul unei administraţii corupte, drapat în formalism birocratic, absurdul ciocnirii dintre belferul, filozof al „Iibertăţii individuale” şi întregul sistem.
În film, cenuşiul domină totul. Oraşul de provincie pe fundalul căruia se desfăşoară acţiunea şi care ar fi putut (prin însuşi specificul peisajului său) să ofere satirei elementele unui vast panopticum al prostului gust şi înţepenirii, placat pe ştaiful şi patina urbei cu trecut istoric, rămâne un cadru neutru. Oricine recunoaşte în imagine Braşovul şi Sibiul. Dar în felul în care filmul comercial american sugerează metropola europeană, adică în elementul ei exterior de carte poştală nu în palpitarea ei intimă. Strada, curtea şcolii, casa profesorului, faţada cârciumii, piaţa rămân locuri de filmare „în sine”, nu constituie împreună — alături de zeci de detalii vii ale peisajului citadin — „locul geometric”, unic şi verosimil, în care să se poată desfăşura o istorie ca cea din
Corigenţa domnului profesor. Tot atât de exterior se defineşte epoca. O cauţi în gestul cotidian al trecătorului de pe stradă, în preocupările fiecărui personaj, notată în film ca rod al observaţiei realiste cu care regizorul, scenograful şi actorul să definească eroii. În locul lor îţi este ostentativ şi cu rezultat contrar celui scontat — împinsă sub ochi, linia demodată a costumelor. În loc de a marca epoca, ele dau un aer prăfuit filmului, o siluetă demodată, dar fără efect comic, personajelor.
În fond cu asta ajungem la punctul cel mai nevralgic al filmului: potenţialul său comic.
Corigenţa domnului profesor foloseşte toate armele comicului pentru a obţine efectul dorit, dar din amestecul de modalităţi şi mai ales din supralicitarea lor, rezultatul final nu este cel aşteptat.
Prezenţa pe generic a unor mari actori comici de talia regretatului Jules Cazaban, sau a lui lon Manu,
Grigore VasiIiu-Birlic,
Alexandru Giugaru şi
Marcel Anghelescu, fiecare cu o personalitate artistică bine conturată, este prin ea însăşi o carte de vizită pentru film. În măsura însă în care toţi aceştia găsesc un limbaj artistic comun, cel al comediei cinematografice, al acestei comedii. Şi cum lucrul acesta nu se întâmplă regizorul lăsând la voia fiecăruia execuţia partiturii — simţi permanent jocul cu poanta, cochetăria cu spectatorul, ancorarea într-o modalitate teatrală de rostire a replicilor care aparţin unui scenariu (şi nu unui personaj), de exhibare a unor gesturi ce aparţin actorului de comedie şi nu unui tip comic.
Poate nesatisfăcuţi, sau poate dornici de a satisface toate gusturile, realizatorii adaugă în compoziţia fiImului un episod ce ar vrea să obţină un comic de factură fantastică sau poate onirică (visul eroului, cu baletul operei în peisaj „à l'antique”) şi două monoloage pur estradistice. S-a adăugat şi o actriţă frumoasă care are o apariţie sensibilă, Isabela Gabor. Şi pentru că tot nu-i deajuns, se mai apelează la schimele lui Puiu Călinescu şi Horia Căciulescu (în scena balamucului), unde, în focul ilarităţii, se obţine de la spectator doar o senzaţie de jenă fizică. Peste tot acest coctaiI comic, comentariul, altfel spiritual scris, nu aduce decât formal o unitate de ton filmului.
Din punctul de vedere al meseriei pur cinematografice, filmul nu incită la discuţie. Nici montajul şi nici efecte speciale de ecleraj şi unghiulaţie nu subliniază vreodată — dară-mi-te să creeze —efecte comice.
