REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Filmul nostru poliţist şi ideile lui fixe. Secretul lui Polichinelle


     De ce încercările noastre de până acum în câmpul filmului poliţist rămân simple exerciţii de digitaţie? Cu fiecare prilej am fost dezamăgiţi, filmele aşteptate întârzie prea mult. O anume platitudine şi un anume infantilism stăruie, ca o fatalitate atotputernică. Argumentele din ultimul timp şi cele mai elocvente se cheamă Şah la rege, Fantomele se grăbesc, Amprenta, filme despre care s-a scris aşa cum trebuie — fără blândeţe şi fără prejudecata celebrei noastre «lipse de experienţă».
     Un lucru e izbitor (şi neliniştitor, căci trădează, îmi pare, o enormă sărăcie a fantazării): regizorii noştri nu pot scăpa în niciun chip de stereotipie. Totul pare tras la şapirograf, doar semnătura de pe generic deosebeşte o încercare de alta. Cum ne-am obişnuit cu maniheismul personajelor, cu penuria pretextelor captivante, cu eroii−abstracţiuni, ne vom obişnui, poate, şi cu ultimele ticuri. A devenit aproape o regulă: filmele sunt populate de personaje «care trebuie să pigmenteze», «care dau culoare», mucalite, cu vorbire argotică «mustoasă», jucate cu o mimică apăsată ca într-un scheci la teatrul de revistă şi atracţia spre pitorescul facil trebuie să aibă o forţă magnetică de vreme ce o putem observa la fel de uşor de fiecare dată.
     A început să se perinde vamp-ul, cu priviri strecurate languros printre gene, cu poze voluptuoase, cu atitudini îndelung studiate, cu «toalete» mirobolante, schimbate cât mai des, vorbind afectat. Personajele evoluează de predilecţie într-o scenografie somptuoasă, luxuoasă, opulentă şi bizară ca un delir de anticar, indiferentă — de fapt — la particularizarea realistă. Nu ne mai miră dacă ceasornicarul din Fantomele se grăbesc locuieşte într-un vast palat, dacă apartamentele din Şah la rege ne amintesc filmele cu telefoane albe. O adevărată potemkinadă, cum bine s-a spus cu un cuvânt plastic.
     Dar cusurul cel mal grav al filmelor noastre vine, cred, din nebiruirea dificultăţilor pe care le ridică o construcţie poliţistă. Recuzita genului (şi canoanele cinematografice bine ştiute) sunt totdeauna prezente: piste false — demascate curând de stângăcia scenaristului şi a regizorului, substituiri, apariţii deus ex machina, filmări în contre-jour sau în plan-detaliu ale personajului cu identitatea ascunsă, valize cu fund dublu, intrări secrete, întâlniri în cimitire — locuri ale terorii — propoziţii aluzive, intonaţii enigmatice, ş.a.m.d. Prea adesea sunt nesocotite însă legile de gravitaţie ale filmului poliţist, sunt uitate rigorile lui fundamentale, vitale şi de aici provin marile neajunsuri pe care le constatăm, invariabile, cu fiecare prilej. Nu o dată, suntem în situaţia de a ne descurca în hăţişul obscurităţilor fabricate de autori lipsiţi de cunoştinţe de algebră, vreau să spun că suntem puşi în faţa unor conglomerate de confuzii care paralizează orice efort de detecţie, vreau să spun că trebuie să dezlegăm haosul pur în loc să găsim cifrul unei poveşti care ar trebui să-şi păstreze mereu, ca exigenţă primordială, claritatea lăuntrică a dezvoltării, limpezimea finală. (În pasaje gratuit ceţoase excelează Amprenta, care amplifică surprinzător defectul din Runda 6, film altfel meritoriu). Nu o dată, am fost martorii rezolvărilor comode, în spatele cărora se ghicesc lesne simplismul, efectul telefonat, incapacitatea de a gândi subtil, complex, o situaţie poliţistă. Un ofiţer găseşte la locul crimei un indiciu, să zicem un capac de termos, pentru ca întâmplarea să-i scoată în faţă, peste câteva clipe, pe asasinul — cu — termos — fără — capac (infractorii s-au obişnuit să comită erori elementare, de o candoare incredibilă, făcând misterul destul de transparent şi silind anchetatorii să coboare la minima imaginaţie, la treapta de jos a iscusinţei detectiviste); ca să ucidă, criminalul găseşte o cale de un «rafinament» stupid, foarte spectaculoasă pesemne — injectează otrava într-o conductă de apă; cineva e urmărit şi nu observă decât târziu, mult mai târziu decât spectatorii, şi e spionat într-un chip atât de vizibil, de bătător la ochi, de teatral, încât pare lovit de o grea cecitate. Am citit undeva că filmul poliţist ar fi spectacolul ciocnirii inteligenţelor, lecţie de perspicacitate, gimnastică a spiritului, un fel de cibernetică...
     Apoi, filmelor noastre poliţiste le lipseşte aproape fără excepţie o artă esenţială, cea a suspense-ului. Atunci când există, tensiunea este provocată şi întreţinută artificial, graţie mijloacelor celor mai la îndemână, spectaculosul e factice şi devitalizat. Printre exemplele faimoase figurează: o bătaie operetistică pe o plajă pustie, consumată printre butoaie care abia se rostogolesc, în care gesturile şi mişcările actorilor sunt nevolnice, o goană nocturnă cu maşina în care se găsesc alături urmărit şi urmăritor, situaţie psihologică care ar fi putut fi dintre cele mai acute şi trepidante, un joc «de-a şoarecele şi pisica», dar care este sterilizată de orice palpitaţie, căci nu se întâmplă nimic relevant, totul desfăşurându-se după cea mai simplă mecanică — ofiţerul se joacă cu vorbe în doi peri, spionul nu pricepe. Tehnica suspense-ului pe care o aplică unii dintre regizorii noştri e ilustrată expresiv de procedarea lui Haralambie Boroş care plimbă într-o încăpere cufundată în întuneric fascicolul unei lanterne şi înregistrează pe coloana sonoră a secvenţei un mieunat terifiant de pisică. Curios lucru, arta suspense-ului e de căutat nu în încercările de film poliţist, ci mai degrabă în sfera altor genuri şi aş zice că Duminică la ora 6 al lui Pintilie are mai multă tensiune, mai mult suspense decât toate peliculele noastre pe care le numim poliţiste, strânse la un loc.
     În sfârşit, despre amănuntele care, neglijate, ne joacă feste, devin trădătoare. În Şah la rege, spre exemplu, indiferenţa faţă de detalii tulbură lucrurile care trebuiau să fie limpezi precum cristalul şi limpezeşte lucrurile când trebuiau să rămână învăluite de mister. Regizorul se precipită, uită să marcheze cât trebuie un singur cadru — falsificatorul privind spre şantajist — pentru ca, în succesiunea vertiginoasă a loviturilor de teatru, dezlegarea enigmei (cine e şeful bandei?) să fie bine percepută. Identitatea căpeteniei trebuia să rămână secretă până în ultimele minute ale filmului (personajul fiind tot timpul filmat în amorsă sau în plan-detaliu) dar e trădată stângaci — înainte de vreme — de timbrul, de inflexiunile particulare ale vocii actorului. Să punem punct.
     Ce-i de făcut? Să nu mai credem că punând ochelari negri unui personaj îl facem suspect, să nu ne mai închipuim că spionii lasă urme cu o imprudenţă copilărească, să învăţăm puţină matematică şi, poate, să privim mai atenţi filmele lui Hitchcock.
(Cinema nr. 3, martie 1968)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: amprenta film, cronica de film, fantomele se grabesc film, film politist, george littera, sah la rege film

Opinii: