Studioul Sahia e la ora ciné-vérité-ului, nu încape îndoială (în ultimul an:
Marile emoţii mici (
D. Segal);
A cui e vina? (
F. Holban);
Mâine începe azi (M. Dimitriu);
Oltenii din Oltenia (
Al. Boiangiu);
Drumul (
M. Ilieşu);
Şi atunci..., Surâsul (
G. Barta), fără a număra secvenţele vérité din jurnalul de actualitate). De câteva luni revista noastră titrează rubrica consacrată producţiilor studioului: „La ordinea zilei: documentarul”. E un titlu depăşit. „La ordinea zilei — ciné-vérité-ul” — sună mult mai exact...
...chiar dacă unele spirite culte, la curent cu evoluţia mondială a genului, ne pot informa că, la dimensiunea planetei, nici ciné-vérité-ul nu mai e la ordinea zilei. Fireşte. Dar această preţioasă informaţie nu poate anula observaţia noastră iniţială. Cu atât mai puţin, informaţia poate ţine loc de judecată estetică. A începe acum să hamletizăm pe marginea faptului incontestabil că peste un an, doi şi ciné-vérité-ul va fi părăsit de Sahia — iată o situaţie intelectuală demnă de povestea simplă a lui Creangă cu femeile care încep să se lamenteze că drobul de sare pus pe sobă va cădea, peste o oră-două, în leagănul în care doarme pruncul...
Înaintea oricărei informaţii oricât de documentate — există fenomenul viu care se impune în afara a ceea ce vor sau nu vor cronicarii mândri de conspectele lor la „Istoria mondială a cinematografului”. Personal, nu văd de ce ar trebui să privim de „sus” evoluţia spre „vérité” a documentariştilor noştri, de ce să ne speriem, de ce să-i speriem înşirând dificultăţile modalităţii, riscurile ei, aşa cum le cunoaştem din citite şi văzute la alţii. Citatele nu rezolvă mai nimic — cu ele poţi intimida, nimic mai mult, iar din intimidare apare — floare otrăvită — ezitarea. Rossellini blestema ciné-vérité-ul: „Trebuie să exaltăm lucrurile care au sânge şi carne, nu „camera”... Cine zice „artă” zice şi „autor”... Ivens — care nu a făcut niciodată ciné-vérité cu „teorie” şi, în pofida
Senei care întâlneşte... nu poate fi socotit un adept declarat al metodei, ci doar un „verist”, ceea ce e altceva susţine exact invers: „Ciné-vérité-ul este o treabă foarte bună. Ne stimulează. EI spune „marelui film”: «Nu mai pălăvrăgi atât!» Documentarului: «Nu face numai poezie!». EI ne bagă cu nasul în viaţa cotidiană, care e totuşi sursa... Te depărtezi de ea, din raţiuni suprarealiste sau abstracte, e bine, arta trebuie să încerce cât mai multe drumuri, dar se trezeşte strigată de „ciné-vérité”: «Asta e! Aşa e!»”. Între Rossellini şi Ivens, între atâtea Scylle şi atâtea Caribde proiectate, între milioanele de citate prestigioase care se bat cap în cap de când oamenii au inventat cultura fiecărei arte — ne apar, deodată, pe ecran, opt sau nouă chipuri de puberi — asimetrice, fără nimic suav, maturizate prematur — şi care privindu-te în ochi îţi mărturisesc totul (
A cui e vina? de Florica Holban): au furat, au minţit, au fugit, au blestemat. În acele clipe, cu tot respectul, Rossellini şi Ivens, Rembrandt şi Shakespeare — nu mai există. Nu mai există decât fetiţa asta care cu un calm sălbatic îţi spune că „la câteva luni a fost lăsată de mama ei în tren”. Nu plânge, nu suspină, nu cere dreptate — relatează neted: „a fost lăsată în tren”. Asta e. Aşa e. Din tot ce a dat mai puternic filmul nostru în acest an, consider că secvenţa aceasta din
A cui e vina? e cea mai covârşitoare şi, fără teamă, susţin că doar scena finală din
Pădurea spânzuraţilor îi poate face faţă. După cum nu pot cita film românesc — artistic sau documentar — a cărui bandă sonoră să conţină un monolog de expresivitatea celui captat de Boiangiu în
Oltenii din Oltenia: directorul unui G.A.S., Popescu, povestind examenul dat în secret la Agronomie. După părerea mea, e o piesă unică.
Sfidând citatele contradictorii şi informaţiile „deştepte”, depăşind secvenţele — fie ele antologabile, cum ar scrie
Ion Frunzetti — ceea ce am impresia că se cucereşte prin aceste producţii este un ton mult mai grav în abordarea realităţii (Ton adică viziune, structură, sunet secret — nu comentariu; de altfel, indiferent de viitorul lui, ciné-vérité-ul şi-a făcut datoria în domeniul „comentariului”, impunând antiretorica, stilul oral, firescul, montând cel mai binefăcător atentat, în deplin acord cu arta filmului — desfiinţarea completă a logosului). Cucerirea unui ton e o problemă mult mai dificilă decât atingerea autenticităţii — mirajul normal al metodei. Autenticitatea rămâne o fascinaţie, dar ea se obţine atât de lesne încât ne devine repede suspectă. Estetica nu-i altfel decât spiritul. Problema este deci, ce se câştigă prin autenticitate, ce apare dincolo de ea. Dacă formula lui Camil e valabilă — „câtă luciditate, atâta dramă” — nu văd de ce pentru documentar n-ar putea fi parafrazată în: „câtă autenticitate, atâta gravitate”. Ar fi o formulă care ar evita în primul rând pitorescul — extras minor, dar permanent nociv al autenticului şăgălnicia sentimentală, hazul superficial, nesemnificativul. Cred că nevoia de gravitate e principala calitate în
A cui e vina? — inutil să mai facem şi o demonstraţie, aici — în
Oltenii din Oltenia — cu unele concesii pitorescului, în schimb admirabil celălalt monolog, în plină campanie agricolă, ca şi episodul dramatic al erupţiei petrolului; şi chiar în
Drumul lui Ilieşu — realizare nu de prima mână a regizorului, e drept, dar în care e vizibilă sub crusta prea ternă a materialului aceeaşi căutare a unei tensiuni grave şi importante. Unde lucrurile se prezintă într-un stadiu cu totul primar, neevoluat — mi se pare în domeniul imaginii. Bandei sonore extrem de bogate i se opune o imagine monotonă, crispant de săracă. Aparatul sau nu se mişcă, neconstruind nimic, nedescoperind nimic în afara primului plan uman (
A cui e vina?) sau se opreşte în gol de semnificaţie
Drumul sau chiar
Oltenii). Fascinaţi de chip, „acoperiţi” cu cuvântul — documentariştii noştri nu frazează, identifică „ciné-vérité-ul cu propoziţiunea: omul stă, omul vorbeşte... Imaginea n-are complement, atribut, arborescenţă, cadru, relief. Copiii din
A cui e vina? stau pe scaun şi spun lucruri teribile, aparatul nu vede altceva decât frângerea degeţelor emoţionate. E puţin, e monoton. În
Oltenii — monologul directorului, antologic, e montat „mort” pe grajduri anodine, pe acareturi sterpe artistic. A ascunde „camera” — ca omul să nu te vadă şi să nu te audă — e, la urma urmei, o problemă de birocraţie artistică, nu arta însăşi. Nimeni nu se duce la cinema să vadă un film lucrat cu „camera la mână”, sau cu „camera ascunsă” — după cum nimeni nu intră în sală pentru a vedea un scenariu „tare”. Filmul e imagine — te ascunzi cu aparatul pentru a releva un secret nedescoperit cu ochiul liber sau în mişcarea normală a aparatului.
Deocamdată, aceste secrete, marile secrete ale realităţii pe care cineastul bătrân detectiv — o înfruntă înarmat cu cele mai rafinate arme (magnetofon, „cameră” etc,) ale unui straniu Scotland Yard, secretele intime, de expresivitate, nu au apărut. Deocamdată... Dar trebuie continuat. Jocul — să rămână deschis, fără concluzii, deocamdată. Papa Flaubert spune foarte bine: „Ultima dintre inepţii e să vrei să conchizi”...
