Aţi remarcat cât de des revine cuvântul „rigoare” pe buzele lui
Corneliu Porumboiu atunci când acordă interviuri? Ei bine, cuvântul „rigoare” mi-a venit, nu o dată, în minte privind
La Gomera, filmul său recent selecţionat în competiţia oficială de la Cannes, despre care se presupune că ar marca despărţirea definitivă de austeritate şi temele mai degrabă „româneşti” ale filmelor sale de până acum.
Coproducţie multiplă, lungmetrajul filmat în România, Spania şi Singapore aliază convenţii de gen (film noir, thriller, comedie, aventuri exotice) cu elemente realiste, în proporţii atât de bine dozate, încât recunoaştem „stilul Porumboiu”, atât de apreciat în festivalurile internaţionale unde a fost deseori premiat.
Sigur că trama însăşi ne aminteşte subit de
Poliţist, adjectiv. Cristi, un polițist român corupt (jucat de acelaşi Vlad Ivanov, care-l interpreta acolo pe şeful autoritar al eroului) se vede implicat într-o afacere de 30 de milioane de euro cu mafia, după ce se înamorează fulgerător de Gilda (Catrinel Marlon), femeia fatală combinată cu un mafiot pe care ea vrea să-l scoată din puşcărie, pentru a recupera banii. Aşa se face că el ajunge în insula spaniolă La Gomera („perla insulelor Canare”, cum spune afişul proiectat în spatele personajelor în prima scenă), pentru a învăța „El Silbo”, un limbaj secret fluierat folosit de iniţiaţi. Acest limbaj codificat, inclus în patrimoniul imaterial UNESCO, este învăţat de Cristi de la un instructor local (actorii au fost antrenaţi de Kiko Correa) şi exersat în peisajul de o frumuseţe sălbatică al insulei (decor natural deseori folosit în cinematograful spaniol, de pildă în
Ma ma de Julio Medem). Fluieratul gomer (el silbo gomero) îl ajută pe erou să-l elibereze pe traficantul Zsolt (Sabin Ţambrea), arestat la București, care ştie unde sunt ascunse saltele pline cu bani ajunse în Spania. Aici începem să recunoaştem subtilitatea lui Corneliu Porumboiu în practica autocitării, pentru că se referă la visul îmbogăţirii peste noapte din
Comoara (2015), dar şi la importanţa cunoaşterii limbii/limbajului, atât de interesant discutată în
Poliţist, adjectiv. Autorul face trimiteri şi la
Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, atât prin analiza limbajului, cât şi prin motivarea folosirii lui. În mai vechiul film eroina-actriţă cerea ca scena de nuditate să fie pe deplin justificată, în timp ce aici, conştientă de prezenţa camerei ascunse, Gilda performează scena erotică în aşa fel încât privitorii (probabil şefii lui Cristi, care îl suspectează deja de colaborarea cu mafioţii) să creadă că între ea şi el nu există nimic mai mult decât o atracţie erotică intensă. Dacă în
Metabolism regizorul reflecta la noile mijloace de comunicare ale cinematografului în momentul trecerii de la analogic la digital, în
La Gomera el porneşte de la ideea că „într-o societate monitorizată din ce în ce mai mult, în care eşti dirijat să joci un rol, o veche formă de comunicare permite să scapi de acest fel de monitorizare” (vezi site-ul Festivalului de la Cannes). El compară acest fluierat cu limbajul cinematografic, pentru că „şi cinematograful este, de asemenea, o formă de limbaj, capabilă să codifice realitatea”, recunoscând că a examinat problema jucându-se cu diferite genuri.
Folosind liantul acestui misterios fluierat, cineastul alege o formă de naraţiune fragmentară, organizată pe capitole ce poartă numele principalelor personaje, permiţându-şi un du-te vino temporal şi spaţial între România, Spania şi Singapore. Deja amintita combinaţie de genuri este dominată de filmul noir (probabil cel mai codificat dintre ele), din care nu lipsesc femeia fatală, poliţistul corupt, clarobscururile, atmosfera nocturnă, siluetele în amorsă. Din repertoarul genului de suspans alege alte personaje-tip, precum poliţista-şefă, dură şi obstinată (Rodica Lazăr), dar şi partenerul mai tânăr şi mai naiv al eroului (George Piştereanu). Cunoscătorii vor aprecia şi trimiterea subtilă la filmul care l-a lansat pe Piştereanu,
Eu când vreau să fluier, fluier de Florin Şerban, dacă tot vine vorba de fluierat. Dacă filmul pare o despărţire de austeritatea celebră a naraţiunilor consumate în 24 de ore din prima parte a filmografiei lui Porumboiu (
A fost sau n-a fost?, Poliţist, adjectiv, Metabolism, Comoara), autorul nu abandonează faimosul său umor bazat pe decalajul de reacţie. O bună mostră oferă scena în care mama poliţistului (Julieta Szönyi, memorabilă revenire pe ecran) îi mărturiseşte că a găsit banii ascunşi în beci şi că i-a donat bisericii. Cinefilii gustă, desigur, şi hazul unor trimiteri cinefile, de la Hitchcock (
Psycho) la John Ford (
The Searchers). Inteligent amalgamată este şi coloana sonoră, care mixează acorduri din Iggy Pop cu „Carmina Burana”, „Marşul lui Radetzky” cu „Dunărea albastră”.
Dacă unii comentatori s-au repezit să aprecieze că cineastul a preferat un registru „mai lejer”, alţii, dimpotrivă, au fost captivaţi de subtilitatea remodelării convenţiilor de gen şi de substratul reflexiv al filmului. Din ultima categorie fac parte criticii de la prestigioasă revistă spaniolă „Caimán Cuadernos de cine”, care au comentat, online (www.caimanediciones.es/cannes-2019/) şi „în timp real”, Festivalul de la Cannes. Carlos F. Heredero apreciază „libertatea narativă, simţul umorului, răsturnările permanente de situaţie şi schimbările de registru, care fac din La Gomera pelicula cea mai inclasabilă a selecţiei oficiale. Şi, în acelaşi timp, cea mai liberă şi nonconformistă. O propunere foarte stimulativă”. Iar colegul său, Juanma Ruiz, vede în acest film şi un altă interesant atribut: „Dacă funcţia criticului este aceea de a descifra limbajul cinematografic, Porumboiu a construit un film de suspans despre critica de cinema.”
Subtilitatea nu pune în primejdie, cu siguranţă, perspectiva succesului de public pentru noul lungmetraj semnat de Porumboiu. După ce, chiar în timpul Festivalului de la Cannes, au fost achiziţionate drepturile de distribuţie pentru mai multe teritorii, coproducţia care promite suspans, umor şi incursiuni în locuri exotice va avea, desigur, parte şi de aprecierea spectatorilor de acasă. Iar filmul este de neratat pentru fanii lui Vlad Ivanov, de data aceasta fără obişnuita emanaţie periculoasă din majoritatea rolurilor, revelând o ataşantă latură fragilă, mai ales în relaţiile cu cele trei complexe personaje feminine (Gilda, mama şi şefa lui) şi cu mafioţii transnaționali.
