“Reportaj de la Steagul Roşu”: Ambiguităţile limbajului poetic

Reportaj de la Steagul Roşu (Alexandru Sîrbu, 1956, 18’) e un film atipic în contextul anilor 50. Privit din perspectiva deceniilor următoare, filmul aparţine unui corp mai larg de documentare concentrate asupra condiţiilor de viaţă oferite cetăţenilor României de către noile cartiere de locuinţe muncitoreşti - în cazul de faţă, cartierul de blocuri construite în jurul fabricii Steagul Roşu din Oraşul Stalin (numele oraşului Braşov în perioada 1950-1960). În vreme ce alte filme poartă amprenta etosului colectivist, al muncii, care e propriu momentului, Reportaj... îşi urmăreşte personajele în perioade de relaxare, la sfârşit de săptămână (înainte ca acesta să fi devenit week-end), şi anume de sâmbătă după-amiază, sfârşitul zilei de lucru, până duminică seara.
În vreme ce camera explorează diverse spaţii domestice, personajele filmului – identificate prin nume posibil selectate pentru sonoritatea particulară (vezi episodul dedicat familiei Boamfă) – îşi petrec timpul liber la pescuit, la vânătoare, sau la cumpărături: contexte ce creează imagini ale relaxării produse într-un moment în care statul socialist începuse să acorde atenţie opţiunilor de petrecere a timpului liber aflate la dispoziţia cetăţenilor. Comentariul ironic semnat de Eva Sârbu e crucial pentru poziţia ambivalentă a filmului faţă de mandatul politic al genului documentar. Pe parcursul celor patru decenii de existenţă a studioului, Eva Sîrbu va crea o tradiţie a comentariului de film documentar, care va exploata la maximum ambiguităţile limbajului poetic („Oare de ce seamănă aceste blocuri între ele... ca nişte şcolăriţe în uniformă?”). La mijlocul anilor 50, când Alexandru Sîrbu (soţul Evei Sîrbu) filmează Reportaj…, documentariştii nu mai au iluzii cu privire la obligativitatea de a interveni în designul realului pentru a produce realităţi îmbunătăţite, conforme agendei politice a momentului: vocea comentatoarei trădează zâmbetul la secvenţele care prezintă apartamente muncitoreşti ireproşabile, decorate cu instrumente muzicale, cărţi sau diplome de „fruntaş în muncă”, pregătite să ateste talentele multiple ale noilor generaţii de muncitori ai României.