Indiferent de subiectul lor, filmele mari nu deprimă, ci purifică și iluminează.
4 luni, 3 săptămâni și 2 zile își aruncă spectatorul, ca printr-o gaură temporală, în România anului 1987 și îl mâna de viscere, ca un thriller, spre unul dintre cele mai malefice locuri arătate vreodată pe un ecran. E vorba despre o cameră de hotel în care un domn care-și spune Bebe (
Vlad Ivanov) îi provoacă un avort unei studente (
Laura Vasiliu), nu înainte de a le fi făcut și pe ea, și pe prietena ei (Anamaria Marinca), să-i plătească în natură pentru bunăvoința lui. Filmată (de extraordinarul
Oleg Mutu) în cadre lungi și fixe, secvența e atât de intensă încât răul care se face în camera aceea pare sa se întindă peste întreaga specie umană: niciunul dintre oamenii aceia n-ar trebui să fie acolo. Firește că ei n-ar fi ajuns acolo fără îndrumarea statului (care incrimina avortul, printre alte lucruri). Regizorul
Cristian Mungiu ne arată, în detalii precise, ce-a putut face statul acela din relațiile umane, dar, așa cum
Moartea domnului Lăzărescu nu era doar critica unui sistem sanitar, nici
4-3-2 nu e doar o sentință asupra unui sistem politic. Dupa cum e prea onest ca dramă ca să fie o pledoarie pro sau contra avort: oricât de puternică ar fi credința dvs. în dreptul de a alege, ea n-ar trebui să vă împiedice să vă cutremurați la vederea avortonului (trasăturile lui sunt formate), după cum, oricât de puternice ar fi convingerile dvs. pro-nataliste, ele n-ar trebui să vă împiedice să fiți alături de cele două femei în situația lor fără ieșire. Marile drame sapă atât de adânc în cauzele crizelor pe care ni le înfățișează, încât, în ultimă instanță, ne confruntă toate cu aceeași mare criză — cea care s-a declanșat atunci când maimuța s-a ridicat în picioare. Și, oricât de sumbre le-ar fi subiectele, ne luminează.
