Mircea Veroiu este unul dintre puținii noștri regizori prezenți în marele dicționar Larousse−cinéma. El ocupă, așa cum precizează rândurile care-i sunt dedicate aici, „un loc privilegiat printre cineaștii români ai anilor '70−'80”. Debutând în faimosul film−manifest al generației sale, Apa ca un bivol negru (1971) Veroiu s-a impus ca un cineast format cu episodul Fefeleaga din pelicula realizată în tandem cu Dan Pița, Nunta de piatră (1972), tezaurizată de faimosul Museum of Modern Art din New York.
Acest metraj mediu inspirat de proza aspră a lui lon Agârbiceanu deschide, pentru regizor, o filmografie care stă sub semnul pasiunii de a ecraniza piese de rezistență ale literaturii noastre. După un fals policier, 7 zile (1973) în care își dovedește abilitatea de a povesti în cheie de suspense, el revine la Agârbiceanu pentru un nou episod (Mârza) dintr-un alt diptic semnat alături de Pița, Duhul aurului (1974). În același an în care regizeaza un science−fiction ieșit din tiparele genului, Hyperion (1975), ecranizează și romanul „Mara” de loan Slavici (Dincolo de pod), dovedind o rară putere de a vizualiza cu eleganță pagini celebre de literatură.
Ambianțele „de epocă” îl ajuta pe Mircea Veroiu să evite „comenzile sociale” ale actualității din acei ani. La începutul secolului se plasează acțiunea atât în Mânia (1977), în westernul Artista, dolarii și ardelenii (1979), cât și în Între oglinzi paralele (1978), o adaptare liberă a romanului lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Anii '40 sunt evocați în Semnul șarpelui (1981), Așteptând un tren (1982) și Să mori rănit din dragoste de viață (1984), pelicule care-I revelează pe regizor ca pe un creator de atmosferă, dar și ca un excelent cunoscător al regulilor genurilor cinematografice (dramă, film de război sau de aventuri). Singurul titlu cu adevărat inspirat din actualitate, Sfârșitul nopții (1982) arată că regizorul nu trece cu indiferență pe lângă mizeriile materiale și morale ale „epocii de aur”, a cărei lipsă de orizont îl disperă. Înainte de a se autoexila în Franța (în 1986). Mircea Veroiu face Adela (1984), ecranizarea romanului omonim de Garabet Ibrăileanu, care-i aduce Marele premiu al Festivalului filmului de autor de la San Remo (1985) și-I propulsează în atenția criticii internaționale care îl declară „un Visconti român”.
După exilul francez în care a regizat câteva filme de televiziune și a condus atelierul−studio video de la Parc de la Vilette, regizorul a revenit în țară, sperăm definitiv, pentru a regiza Somnul insulei. În volumul International Film Guide ediția 1987 criticul suedez Bengt Forslund îi consacră un capitol și îl numește „unul dintre cei mai mari regizori europeni ai prezentului”.