„Întotdeauna avem nevoie de ceilalţi”
… Ei, Doamne! Cum să nu te cred?! Te cred. Ziceam doar că mi se pare curios, aşa, ca cineva să vrea să-şi piarda timpul citind un interviu cu mine. Mare Iucru n-am făcut până acum, doar ştii... A! M-au văzut în
Balanţa... Da, dar ce am făcut eu acolo este datorită lui
Pintilie. Îţi dai seama cât a riscat Pintilie? Eram un necunoscut... Cum mi-a spus şi domnul
Ciulei, când făcea distribuţia la „Visul unei nopţi de vară”: „Dragă, te-am chemat să te văd, că nu ştiam cine eşti, cum arăţi...” Nici n-avea de unde să ştie... Dar uite că Pintilie a venit la o repetiţie cu „Visul...”, m-a văzut şi m-a luat în
Balanţa ...Mare curaj a avut. Mare!
Eu aş spune: mare intuiţie. Totuşi, „necunoscutul” Răzvan Vasilescu, pe scenă, făcuse un „Amadeus” despre care s-a vorbit şi mult, şi bine. Sau asta nu era o garanţie? Drept răspuns imediat capăt o mostră din râsul „mozartian” după care, trăsăturile de o mobilitate excesivă, ca a marilor comici, se aşază într-o expresie gravă. Şi:
— Să nu crezi că fac pe nebunu'. Ştiu, am auzit, mi s-a spus. Ceea ce nu se ştie însă, este că înainte de premieră cu vreo săptămână, aşa, Cernescu a fost gata să mă înlocuiască. În asemenea măsură nu „ieşea”. Pur şi simplu! Îmi era şi greu să repet cu maestrul
Beligan, ditamai artistul, nu? Eu sunt şi mai timid, aşa, în ciuda unor manifestări teribiliste care tot din timiditate îmi vin, în general mi-e greu. Mai ales când e vorba de un rol important, mi-e greu de tot... Beligan a avut o răbdare nemaipomenită. Nu s-a enervat niciodată, nu m-a făcut să mă simt prost, în situaţia în care chiar eram prost! M-a ajutat cu mici indicaţii sau sugestii, mici, dar foarte importante pentru mine atunci. Ce mai? Nu ştiu dacă reuşeam să fac „Adameus” fără Beligan ca partener. Aşa cum fără Pintilie n-aş fi putut să fac rolul din
Balanţa aşa cum l-am făcut. Pintilie are o intuiţie absolut fantastică! Simte actorul, simte exact ce poate, aşa că ştie ce să-i ceară. Ştie, ca nimeni altul, zic eu, să-ţi dea „linia” unui personaj. Uite, despre Turtureanu din
O vară de neuitat, la început mi-a spus doar atât: „Răzvane, ăsta e un porc”! Ce indicaţie mai exactă ar fi putut să-mi dea? Bineînţeles că, pe urma, îţi explică personajul în amănunt, îţi arată chiar cum trebuie să faci o scenă, dar dacă tu, în timp ce o faci, găseşti altceva şi lui îi place, e perfect! Nu te opreşte să-ţi spună — cum mi s-a mai întâmplat „Păi nu aşa ţi-am arătat eu!”. Adică, îţi lasă şi ţie o libertate de joc. Sau cel puţin îţi creează senzaţia că o ai, ceea ce, pentru mine e totuna... Să lucrezi cu Pintilie e un mare noroc. În meseria noastră, întotdeauna ai nevoie de ceilalţi, dar bineînţeles că cel mai important este regizorul. El te poate ajuta să te ridici şi tot el te poate dărâma... N-ar fi o prostie să spun că eu, singur, am făcut rolul cel bun atunci când l-am făcut?
— Pentru că ţii atât de mult la statutul de „necunoscut”, ce-ar fi să te „prezinţi”? Adică să spui...
— Răzvan Vasilescu, născut la 14 august 1954 la Buzău, actor la Teatrul Bulandra. Din când în când mai joc şi în filme... Ha-ha-ha! lartă-mă... Am înţeles. Să mă prezint, adică să spun cum am ajuns eu actor şi ce-am mai făcut până acum, da? Păi, uite, de pe la şapte−opt ani, aşa, am vrut să fiu actor, îmi plăcea la nebunie Jean Gabin... Primul examen la Institut l-am ratat. Pentru al doilea, m-a pregătit foarte bine Mihaela Juvara, aşa că am intrat. I-am avut profesori — în special, că au fost mai mulţi — pe
Leopoldina Bălănuţă,
Alexa Visarion şi Laurenţiu Azimioară. Cu Azimioară am făcut un „Conu Leonida” — îndrăznesc să spun acum — excepţional. După părerea mea, realizarea lui sută la sută... Pe scenă, am debutat cu Spiridon din „O noapte furtunoasă” pusă de Alexa Visarion şi tot Alexa m-a debutat şi în film. Un rolişor, acolo…
Înainte de tăcere cred că se chema filmul. Pe urmă, am intrat actor la „Giuleşti” unde am făcut, printre altele, „Amadeus”... În film, ce? Un rolişor ici, altul dincolo... Mai nimic... În '87 am intrat, prin concurs, dar şi printr-un fel de noroc, aş putea spune, la Teatrul Bulandra. Pe atunci, la concursurile astea aveau prioritate actorii din provincie, dar
lon Besoiu, care era directorul teatrului, mi-a spus: „Puiule, stai şi tu pe-aproape... Cine ştie?” Am intrat ultimul la examen şi l-am luat... Dacă-ţi spun că în meseria asta întotdeauna ai nevoie de ceilalţi...
— Ce fel de copil ai fost?
— Eu?! Excepţional! Ha-ha-ha! Glumesc... Am fost un copil fericit. lubit — răsfăţat chiar — de părinţi... Şi eu îi iubesc foarte mult deşi nu le-am spus niciodată. Nu prea ştiu să fac declaraţii... Am avut mulţi amici şi doi prieteni−prieteni. Amândoi au ajuns medici. Unul aici, celălalt în America. Am rămas prieteni până în ziua de azi... Mai târziu, în Institut, am avut o iubită, Romaniţa... Eram colegi. Şi ea a plecat acum 14 ani. În Canada. Îmi trimitea cărţi despre actori, pe vremea când asemenea cărţi nu se găseau la noi şi aşa am învăţat eu limba engleză. Şi acum, tot ce citesc — istoria mai ales mă pasionează, pentru că minciunile neruşinate pe care le-am învăţat noi la şcoală nu pot fi numite istorie — citesc în engleză... Am avut mare noroc la prieteni. Nu şi la bani — deşi îi socotesc foarte importanţi — şi nici în dragoste, în sensul că până acum nu mi-am găsit „perechea” pentru că altfel, nu mă pot plânge... Şi poate pentru că prietenii ţin de copilăria mea fericită, mereu mă gândesc la copilărie şi tot nu-mi vine să cred că mă îndepărtez de ea tot mai mult şi mai mult... Am fost fericit atunci, în mod sigur, deşi nu-mi dădeam seama. Niciodată nu ne dăm seama că suntem fericiţi, când suntem... Cocteau o spune foarte frumos: „Acest lucru care nu există şi care într-o zi încetează să existe”. Fericirea e mereu undeva, în urmă. În trecut... Poate de aceea eu trăiesc mai mult în trecut. lar dacă e să mă gândesc la ceva, atunci mă gândesc la o zi de acum 30 sau 25 de ani... Nu prea vreau să ştiu ce-o să fie mâine. Sau în viitor... Nu că m-aş teme de bătrâneţe. Nici nu ştiu, nu încă, ce şi cum este. Ce mi se întâmplă să mă gândesc uneori şi mi se pare foarte, dar foarte curios este că, într-o bună zi, pur şi simplu n-am să mai fiu pe pământ... Şi nu e teama de moarte, nu. E un fel de uimire, aşa... Cum Dumnezeu să mai fii fericit cu asemenea gânduri în cap?!
— Nici când joci nu eşti fericit?
— Dacă e o treabă bună, în care mă simt în siguranţă, ca la „Visul” sau la
Balanţa ...poate sunt mai liniştit, aşa... Dar când e ceva de care nu sunt sigur, adică nu prea ştiu cum o să fiu în ochii publicului, am emoţii. Mari! De unde fericire? În general nu cred că e loc de fericire în meseria asta... Deşi este meseria mea, îmi place, este, totuşi, o meserie ca oricare alta. În orice caz, cu nimic mai prejos decât meseria de chirurg — să zicem. Eu am o mare admiraţie pentru chirurgi. Îi socotesc nişte oameni extraordinari...
— Dacă îţi pasă cum „o să fii în ochii publicului” mă gândesc că nici succesul nu-ţi poate fi indiferent...
— Ei, sigur că aşa, în sufietul meu, mi-ar plăcea să am succes. Dar nu mă gândesc la asta când joc. Vreau să spun că nu e un scop. Mi se pare şi tâmpit să-ţi propui să plăci, cu tot dinadinsul. E şi periculos. Poţi face multe prostii dacă-ţi pui în cap să ai, musai, succes. Americanii au o vorbă foarte bună în sensul ăsta. Succesul — spun ei — înseamnă să faci bine ce ai de făcut, lăsându-i pe ceilalţi să facă restul... Dar e adevărat că acolo există un sistem care se ocupă de „restul”... În ce mă priveşte, uite, la
Balanţa, pentru că filmul este foarte mare şi a avut succes, m-am auto−sugestionat şi mi-am spus: Ei, poate că un pic, aşa, şi datorită mie... Dar cred, sincer, că filmul ar fi fost la fel de bun şi fără mine. În general, nu prea sunt mulţumit de ce fac. Pe bucăţele, aşa, poate. Dar nu în totul. lar după ce ies de la un film în care joacă Brando, sau Nicholson, sau Pacino, cei mai mari după părerea mea, mă simt ca şi cum mi s-ar spune: „Du-te, măă băiete d'aicea! Du-te, măăă!”. Mă desfiinţează. Mă strivesc. Pe urmă, sigur, îmi vin în fire şi-mi spun: „Ei, hai că şi eu... Nu ca ei, da' mai pot şi eu câte ceva..."
— Să înţeleg că eşti, cât de cât, mulţumit de existenţa ta ca actor?
— Uite, răspunsul sincer, de moment, ar fi: Da! Pentru că i-am întâlnit pe Ciulei şi pe Pintilie. Mie, aceşti doi mari artişti mi-au schimbat viaţa. Au dat un sens existenţei mele. Cred în ei şi am avut norocul să creadă şi ei în mine. Cred în ei, cum cred în Destin, şi cum cred în Dumnezeu, şi cum cred în iubire, şi în prietenie... Şi cum cred, dacă e să vorbim meserie, în lucrul bine făcut. Îmi place să-mi fac meseria bine. Mi-ar fi plăcut să fac comedie — nu există nimic mai greu pentru un actor decât comedia — dar nu mi-a fost dat. Dumnezeu ştie de ce, pentru că, dacă te uiţi la mutra mea ai zice că e numai bună pentru comedie... În ce să mai zic eu: Cred! Uite, oricât de ciudat ar putea să pară după tot ce ţi-am spus până acum, cred în mine...
Nu mi se pare ciudat. Mi se pare exact pe linia fiinţei lui contradictorii de artist până în măduva oaselor, dar mereu înclinat să se îndoiască de sine, modest şi exigent cu sine până la desfiinţarea de sine, dar conştient, în adâncul sufletului, că este totusi, totuşi, Actor.
— Da... Chiar cred în mine…
