Revistă online editată de Uniunea Cineaștilor din România

Premiul pentru publicistică 2015 al Asociaţiei Criticilor de film



Horațiu Mălăele - Portretul lunii


„Asta a fost viața mea! Nu regret nimic! E O.K.!”
Cămașă largă, descheiată exact cât trebuie, pantaloni „șifonați”, „adidași”, firește: eleganță voit neglijentă de tânăr sportiv. Ei, cât de tânăr? Totuși, face fiim de vreo 19 ani. O tinerețe interioară, în mod sigur, pusă în valoare de.„costumație”. Dar contrazisă de privire. În ciuda sclipirilor malițioase, de puștan pus pe șotii, privirea lui Mălăele strecurată peste ochelarii rotunzi, în rame subțiri, metalice trădează, și în același timp ascunde tot: vârsta, omul, gândurile. Privire de înțelept chinez. Multe personaje s-au bucurat de ciudata ei expresivitate. Ultimele două, Mitică din Timpul liber și Bebe din Această lehamite, mai ales, pentru că și Valeriu Drăgușanu și Mircea Daneliuc au „văzut-o” și au știut să o folosească. Două filme egale în lansarea lui pe altă orbită. La ora interviului însă, proaspăt lansatul pe altă orbită nu-i deloc în apele lui. Ce are?
Nimic... Adică, am avut o chestie, așa... nu contează. E O.K.
Privirea îmi spune exact invers. Las puțin actorul în pace și încerc un contact cu Horațiu Mălăele, pur și simplu. Ultima oară când ne-am întâlnit, pe stradă, era fericit. I se născuse un băiat. Câți copii mai are?
Tot doi băieți. Opt și șase ani. Se vede că cel mic se născuse atunci.
Și gata. Tace, zid. Zidul chinezesc... Am în față un cu totul și cu totul alt Mălăele decât cel care a răspuns solicitării telefonice bucuros, exuberant, glumeț: Să-mi notez telefonul tău. Stai să iau un... și a urmat un cuvânt lung, bizar ce trebuia să însemne pix sau creion. Îi amintesc momentul. Ce zicea că ia? Zidul chine zesc se crapă într-un zâmbet mic:
A! Probabil ți-am spus un țanglărmanglăr sau o șablădablă, ceva... O invenție de-a mea... Luam un creion firește...
Mai desenezi?
Desenez tot timpul. Am avut și o expoziție cu portrete, caricatură și grafică de idee. Desenez, da. Dar nu mă preocupă în mod special. O fac, pur și simptu, așa cum respir. Desenez, deci exist...
Faci filme, deci exiști...
Sunt pe scenă deci exist...
Adevărat. Dar acum ești într-un moment cinematografic foarte bun. Ești după două filme care ți-au îmbogățit mult imaginea: Timpul liber și Această lehamite. Nu simți nici o schimbare?
În ce privește opțiunea mea pentru meserie sau „păcatele mele” legate de ea, mă simt egal. Nu s-a întâmplat neapărat o revoluție în mine. Mă simt, poate, puțin mai luat în seamă, așa... Sau altfel luat în seamă, dacă vrei... Am făcut, totuși, 46 de filme între care vreo 16, cred, roluri principale. Am debutat chiar cu un „principal” în Muntele ascuns al lui Andrei Cătălin Băleanu. 46 de filme în 19 ani este enorm. Unele au fost lucruri bune — îți spun și eu ce îmi vine acum în minte — uite, Piciul lui Demian, rolul din Pentru Patrie al lui Nicolaescu sau cel din Secretul armei secrete al lui Tatos... Am făcut și foarte multe filme proaste, compromisuri... Din motive financiare uneori, alteori ca să lucrez, pur și simplu. Trebuie să lucrezi! Trebuie să te vadă Iumea. Este „exhibiționismul” asumat în momentul când îți alegi meseria asta. Le-am făcut, dar nu le regret. Ba chiar le iubesc la fel de mult ca și pe cele bune. Îmi aparțin, înțelegi? Asta a fost viața mea. E O.K.!
Publicul te iubește cu compromisuri cu tot. Cum crezi că i-ai câștigat dragostea?
Exact așa! Cu filme mai bune sau mai proaste, cu filme de televiziune dubioase, cu câteva așa-zise „șușe” prin țară, dar și cu spectacole de teatru unele foarte bune — „Acești îngeri triști”, „Slugă la doi stăpâni”, „Till Eulenspiegel”, „Scapino”, „Sinucigașul”, dar și cu niște comedii — vorbesc de film acum — pe placul publicului. Seria Bobocilor sau Ciocolată cu alune — deși, paradoxal, publicul nu ține minte titlul unui film, ci personajul. Adevărul este, cred, că într-o criză de comedie și de actori de comedie cum am trăit noi la un moment dat, eu am însemnat ceva pentru public. Am fost „un personaj”. M-au adoptat. Le-am aparținut. Poate că m-au iubit pentru că i-am făcut să râdă. Îmi place să-i fac pe semenii mei să râdă. Îmi place comedia. Deși e grea, să știi. Pentru un actor e mult mai lesnicios să creeze starea dramatică. Există „j'de” feluri de-a face publicul să plângă. Să-I faci să râdă însă ― sau, și mai important, să zâmbească, zâmbetul fiind al spiritului, un om care zâmbește și gândește în momentul ăla ― n-ai multe mijloace la îndemână. Doar câteva. Dar ce bucurie când ți se întâmplă să reușești! Cum să nu iubești comedia? A! Cum o faci, cât izbutești să faci din cât vrei, asta-i altă discuție. Nu depinde numai de tine. Câtă vreme nu ai resurse materiale să faci tu filmul...
Ți-ai dori?
Mi-aș dori, da! Am deja câteva scenarii scrise și dacă lucrurile se vor „lipi”, cum cred eu, probabil am să mă apuc de unul chiar în anul viitor. Dar să nu mă întrebi „despre ce” și „în ce scop” vreau să fac eu filmul. Niciodată n-am funcționat pe niște coordonate foarte exacte. Echivocul și incertitudinea îmi creează o emoție mult mai puternică decât „scopul precis, exact, matematic”. Evident, și eu, ca toată lumea la ora asta când se trăiește de pe o zi pe alta, am idealuri mici... de pe o zi pe alta. N-am perspective îndepărtate...
Dar apropiate?
Apropiate, așa, peste vreo lună s-ar putea să încep filmul cu Cărmăzan. E o poveste ciudată cu „cineva” venit din afară în căutarea lui Mircea Eliade și care descoperă aici, pe strada Mântuleasa, o zonă miraculoasă... Și iar ar fi un lucru bun pentru mine. Ar fi un personaj — corespondent peste timp al lui lorgu sau Pașadia din „Craii de Curtea Veche” al lui Mateiu Caragiale. Un personaj emblematic, la antipodul celebrului nostru Mitică național.
Horațiu, ești un actor obișnuit cu succesul, dar cunoști și gustui eșecului. Ce simți în fața unui eșec?
O ciudă. O imensă ciudă. Nu pe public, pe tine. E un loc — uite aici, în stomac ― în care simți ciuda asta. Mai ales dacă înghiți eșecul într-un moment crucial al existenței tale când ai investit enorm, ai pus totul la bătaie, un moment de „ori-ori”! Te umpli de rumeguș. Ceva rău s-a întâmplat cu tine. Din cauza ta. Sigur, la o adică poți să dai vina și pe public. Dar există și situații în care nimeni nu e de vină. Ți se poate întâmpla, pur și simplu, să vii cu o propunere pe care publicul nu e pregătit să o primească. Și atunci se creează o proastă întâlnire. Un dezacord. Uneori însă nereușita ține de lucruri mai puțin concrete. Poate că „reglajul” ― sau dereglajul s-a făcut acolo Sus...
Ești credincios?
Sunt credincios, da...
Ar trebui să trecem schimbul ăsta de replici la capitolul câștiguri post '89. Mai există și altele pentru tine, ca actor?
Există, da. Înainte, refuzam să gândesc anumite lucruri sau refuzam ca anumite gânduri să aibă însemnătate în mine, pentru că știam că sunt imposibil de pus în practică. Refuzam să-mi iau din bibliotecă un anumit repertoriu teatral, de exemplu așa cum refuzam să fac într-un film „mai mult” pentru că știam că va pica la cenzură. Evident, la nivelul lucrului se poate îndrăzni mai mult. Scenarilie sunt mai libere, regizorii sunt mai liberi uneori prea liberi îți vine să spui. — Până să învățăm noi să folosim libertatea, mai e! Sunt încă multe de „dres” la nivelul mentalităților, al reflexelor, al fetișurilor... Eu unul sper. Sper într-o limpezire, mai târziu, așa... Până atunci, vom trăi tot din succese accidentale. Succese care, uneori, stârnesc reacții violente, pătimașe... M-ai întrebat, când am venit, ce am de nu sunt în apele mele. Uite, îți spun: înainte să plec de acasă am primit un telefon. Rău. Agresiv. Cui folosește? Filmelor, în nici un caz. Un film ca Această lehamite, de exemplu, era normal să stârnească păreri violente pro și contra. E O.K.! Dar unele, au fost atât de transparente, încât puteai să vezi prin ele „mobilul”. Orice părere e valabilă cu condiția să fie de bună credință...
Ce faci când nu joci sau nu desenezi?
În „timpul liber”? Citesc. Literatură sud americană mai ales, Marquez în special. Și recitesc. Bulgakov, Faulkner. Sau ascult muzică... Nu am o mare cultură muzicală, așa că pot să ascult orice de la Vivaldi și Mozart la muzică lăutărească sau „pop” românesc. Joc tenis. Joc orice. Jocuri mecanice. Cărți... Și îmi place să stau liniștit la o masă, undeva, îmi place să beau un vin bun, îmi place să mănânc. Îmi place să trăiesc, asta e!...
 
 
(Noul Cinema nr. 6/1994)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, horatiu malaele, interviu, portret

Opinii: