REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Dorina Chiriac - Portretul lunii


„Noi suntem generaţia Cernobîl. Noi suntem copiii care au luat pastiluţe cu iod.”
Norocoșii care au văzut Terminus Paradis la Veneția mi-au vorbit despre Dorina Chiriac în termeni ultra-elogioși. Cuvântul de bază și de ordine: revelație. Nici n-avea cum fi altfel. Când Pintilie pune ochii pe un actor tânăr, soarta aceluia e pecetluită: va fi o revelație. Rămâne întotdeauna interesant de aflat „doar” ce a făcut revelația înainte de întâlnirea cu Pintilie. Deci?
— Film? Nimic. A! Mint. Am făcut o reclamă TV pentru „produsul” ACE. Nu, n-o puteți vedea, nu se mai dă pe post...Atât. Și totuși, dintre toate actrițele de vârsta mea și de genul meu tocmai eu am avut norocul să joc în unul din cele două filme și jumătate care se fac la noi, pe an. Și încă rol principal. Și încă într-un film de Lucian Pintilie care a luat Marele Premiu Special al Juriului la Veneția. Incredibil! Dar adevărat...
Ea, cu totul, stă sub semnul unui fel de „incredibil, dar adevărat”. S-a născut la 21 februarie 1973, dar vârsta nu i se potrivește neam-neam cu înfățișarea de copil — o „vezi”, ușor, în Gavroche. Cei de la Teatrul „Ion Creangă” au văzut-o în Micul Lord și în Soldățelul de plumb. Dar nici înfățișarea nu se potrivește cu expresia ochilor — imenși, gravă, până la tristețe, care nici ea nu se potrivește cu zâmbetul malițios — atoateștiutor. Incredibilă, dar adevărată alcătuire.
— Cred că tocmai înfățișarea asta a mea mi-a adus rolul din Terminus Paradis. E o partitură pe trei registre: copil, târfă, mamă... Nu cred că Pintilie m-ar fi distribuit dacă n-aș fi arătat cum arăt. Cred.
A absolvit ATF-ul în 1995, s-a angajat, prin concurs, la Teatrul de Comedie unde, zice ea, „Am dus tava cu foarte multă mândrie prin câteva spectacole”. Se pare că a dus-o și cu mult talent din moment ce trecerea ei oarecum meteorică prin spectacolele Fuga, Mireasa mută, Transport de femei, Colivia nebunelor, Zvonuri, bârfe, flecăreli a fost întotdeauna remarcată. Firește, n-a dus numai tava. Și totuși, unde a văzut-o Pintilie? Pe scenă?
— Nu cred. Există un casting al Caselor de film; orice actor își poate oferi dosarul, mi l-am oferit și eu. Am fost chemată mai întâi la un interviu cu Pintilie, m-a „ochit”, a zis „Hai să dăm o probă”, am dat-o și am luat-o. Poate pentru că nu eram foarte disperată să obțin rolul. Eu nici măcar nu visam să fac film vreodată. Un film, orice film, d'apăi rolul principal într-un film de Pintilie! Ca să spun drept, m-am dus mai mult cu gândul să-l văd de-aproape. Să încerc să aflu câte ceva despre cum lucrează el cu actorii...
— Acum ați aflat.
— Da, da, da. Dar acum altele au trecut în prim-plan. Pentru mine Pintilie a însemnat, înainte de toate, o întâlnire — dar exact așa cum am rostit cuvântul: subliniat apăsat. Cu majuscule. O întâlnire care sigur că mi-a schimbat drumul în viață. Mi l-a îmbogățit. Dar m-a schimbat și pe mine, ca om. Cum lucrează... Pe bază de empatie — așa cum se cuvine — dar și pe bază de energie. O energie extraordinară, hipnotică, aș spune. Când îți vorbește, când se implică în ceea ce faci, este cu neputință să nu fii atent, să nu-l asculți, să nu-i vii în întâmpinare. N-ai cum! După mine, el e și un mare actor — de aici poate și înțelegerea pe care o arată actorul, și importanța pe care o acordă stării tale psihice. Ai obosit? Te-ai blocat? Nu mai înțelegi ce ai de făcut? Te duci dumneata acasă, leșini în pat de somn, te privește, dar vii mâine odihnit. Adică, receptiv. Că te încearcă, așa, un sentiment de vinovăție pentru că din cauza ta s-a întrerupt filmarea, e problema ta, nu a lui. Problema lui e ca actorul să fie în formă.
— În ce vă privește, se pare că ați fost într-o foarte bună formă. Mi s-a spus că la Veneția v-a pândit chiar și un premiu pentru debut.
— Da, s-a rostit numele meu alături de alți doi debutanți — concurenți la Premiul Marcello Mastroianni. Adevărul este că filmul a avut un mare succes iar eu, ca „parte”, am tras foloasele. Felul în care am fost privită după ce s-a văzut filmul, explozia de admirație și atenție cu care eram înconjurată, pentru cineva neobișnuit — și eu eram omul — putea fi de-a dreptul amețitor. Și chiar a fost. Aproape că nu puteam să cred ce se spunea despre mine. Nu-mi venea să cred că mie mi se întâmpla ceea ce tocmai mi se întâmpla. Premiul ar fi fost prea mult. De altfel, cred că parte din „idee” tot de la înfățișare mi s-a tras. Toți au fost foarte mirați când au aflat că am 25 de ani...
— Cum v-ați descurcat la filmare? Nu aveați strop de experiență...
— La început, greu. Nu știam cum să mă plasez față de cameră, cum să mă așez în lumină — practic, nu știam nimic despre relația cu aparatul. Se învață. Învață corpul tău pentru tine. Le prinzi din mers, cum se prind toate, în actorie. În școala nimeni nu te învață să fii actor. Înveți teorie. Înveți relația cu tine, înveți să te cunoști, să-ți afli posibilitățile de exprimare, să-ți găsești sinele și, legat de el, caracterul artistic personal — ca să te poți folosi, mai târziu în modelarea unui personaj sau altul. Fără baza asta ușor cazi în imitație. Actorul are, ca zestre, în codul lui genetic, caracterul de „hoț”. Actoria e o meserie care se fură. Numai că trebuie să știi cum să furi — și anume selectiv. Adică, ce ți se potrivește ție și în așa fel încât să pară al tău. Aici e pericolul: dacă știi sau nu, poți sau nu, să ții echilibrul între ce este al tău și ce iei de la alții. Mie, deocamdată văd că-mi merge. Încă nu m-au prins. Deși, pe mulți i-am „furat”...
— De ce ați ales comedia? Date fizice nu aveți.
— Probabil pentru că sunt un om trist. Am nevoie să râd. Am nevoie să fac lumea să râdă. Câteodată, după un spectacol bun de comedie, am brusc chef să joc într-o piesă cu multe, multe lacrimi. Să plâng pe săturate, lumea în sală să plângă. Noroc că nu mă ține mult! Dar lacrima e starea mea naturală. De care fug. Fug, în comedie.
— De unde-atâta jale? La 25 de ani?!
— Poate din prea multă veselie „în afară”. Făcută. Am fost un copil răsfățat de toată lumea. O „drăgălașă” care s-a grăbit să ofere exact ce se aștepta de la ea. Până ce mi-am dat seama ca eu nu sunt așa. Și am „căzut” puțin. Dar n-a durat mult. Din fericire, nu pot trăi fără ceilalți. Dacă mă sperie ceva pe lume, singurătatea mă sperie. Și atunci, reacția mea firească este saltul în partea cealaltă. În veselie. În ironie. Nu am încă formă precisă. Oscilez. Cred că și acest caracter al meu neterminat i-a convenit lui Pintilie...
— Și actorie de ce ați făcut?
— Era singurul lucru pe care-I puteam face fără să mă căznesc foarte mult. Sunt o ființă comodă; în afară de asta — v-am spus — mă tem de singurătate. Am nevoie de lume. Am nevoie să fiu înconjurată, admirată, aplaudată... Am nevoie, ce mai?, să mă simt buricul pământului.
— O mare actriță, Carmen Galin pe numele ei, îmi spunea tot într-un interviu că fără nevoia asta de a fi „buricul pământului” actorul n-ar putea face nimic.
— Așa este! Și senzația asta trebuie s-o păstrezi chiar și atunci când rolul tău constă în a traversa scena de două ori pe timpul unui spectacol. Trebuie s-o faci ca și cum ai juca rolul principal...
— Ce credeți că o să fie mai departe? Ce vă așteptați să se întâmple după o atât de spectaculoasă deschidere de drum? Ce o să faceți?
— Întrebarea mi s-a pus și la Veneția și nu am știut ce să răspund. Nu prea știu nici acum. Deocamdată aștept premiera de aici, de acasă. Pentru mine e chiar mai importantă decât Veneția, pentru că eu aici trăiesc, aici lucrez. În afară de asta, filmul spune multe lucruri importante despre societatea noastră — e normal să aștept cu sufletul la gură reacția ei, a societății. Aștept reacția publicului, a criticii; aștept și recunoașterea a ceea ce am făcut eu în film, aștept, de ce nu? aplauzele. Și ele sunt semnul recunoașterii... Ce-o să fac „mai departe”, nu știu. O să muncesc, o să-mi pun gresie în baia din casa pe care deocamdată n-o am, dar o s-o am, o să-mi cresc copilul, pe care deocamdată nu-I am, dar... O să intru, adică, în rândul oamenilor. M-aș emoționa până la lacrimi dacă s-ar mai întâmpla ceva, o minune, care să ne scoată din „tipic”. În general, însă, eu nu am curajul să mă gândesc mai departe de mâine. Chiar și poimâine mi se pare departe. Deci, imprevizibil. Deci, periculos. Eu sunt o persoană temătoare. Până nu demult am fost o adolescentă exuberantă care credea în viitor. Simt că am căzut din starea aceea. Poate am căzut în maturitate pur și simplu... Nu-mi place lumea „ce va să vină”. O lume pusă pe autodistrugere. O lume de roboți. Mă îngrozește!
— Nu vă duceți atât de departe! Eu mă gândeam la „efectul Veneția” în imediat. Ce poate schimba o asemenea întâmplare acum, în viața dumneavoastră. Poate vă gândiți să renunțați la teatru pentru film, de exemplu. Nici un rol pe scenă nu v-a adus atâta faimă...
— La teatru n-am să renunț niciodată, asta e sigur. Nimeni nu-mi cere acum să aleg, din fericire, dar eu oricum aș alege teatrul. Am nevoie de contactul direct cu publicul. Am nevoie de aplauze, atunci, pe loc. E controlul meu, confirmarea reușitei mele — măruntă, cum este ea deocamdată. Aștept, cu nerăbdare, spectacolul lui Ducu Darie — Iluzia comică de Corneille — din care o să fac parte și eu. Și mai am o propunere la Teatrul „Ion Creangă”: dublu rol în „Prinț și Cerșetor”. Propunerile de film aici, acasă, încă n-au apărut. Din străinătate, da. La Veneția fiind, în așteptarea „verdictului”, mi s-a oferit șansa să prezint filmul la Festivalul de la Arcachon, unde era invitat hors concours. A fost un mare succes — altfel decât la Veneția, mai puțin încorsetat de protocol. Reacția publicului a întrecut toate așteptările mele... Acum, directorul Festivalului mi-a trimis o propunere pentru un rol într-un film al cărui scenariu nu a fost încă definitivat. Asta ar fi pentru anul viitor. Și tot pentru la anul mi s-a propus să fac parte din Juriul Festivalului de la Arcachon. Ei folosesc tinerii actori — unii celebri la ei acasă — am văzut... Mai încolo, vom vedea. Tot ce-mi doresc — atunci când îndrăznesc să-mi doresc — este să mi se acorde șansa să demonstrez că sunt. Bună, rea, sunt. Asta ar însemna șansa să încerc un rol important pe scenă — să zicem Femeia îndărătnică — tot sunt eu o îndărătnică... și, sigur, îmi doresc ca Terminus Paradis să nu fie singurul film din cariera mea. Și nici singura întâlnire cu Pintilie... S-a mai văzut. S-a întâmplat și la case mai mare... mari. M-am bâlbâit, vedeți? V-am spus că n-am voie să-mi doresc ceva cu ardoare... îmi doresc, totuși, un copil; la modul nostru omenesc−egoist de a dori „să rămână ceva după noi”... Și îmi doresc să nu mă schimb. Adică să nu mă schimb înafara trăsăturilor mele de caracter. Să nu mă pierd. Să nu-mi pierd încrederea în mine. Ea cam șchioapătă...
— Există cineva, din generația matură de actori, care v-a ajutat, fără să știe, prin simpla existență, să zicem; sau pentru că a deschis o cale pe care ați putea păși și dumneavoastră mai ușor, să zicem...
Marcel lureș. Prin ce a făcut, și tot face, el îmi dă șansa să spun că pot vedea linia orizontului. De aici, de la nivelul vârstei mele. Cred că mulți din generația mea ar spune: Marcel lureș. El a reușit nesperat de mult. Este simbolul reușitei, pentru noi.
— Cum e să fii atât de la început de drum, să ai atât de mult de parcurs? Cum faci să nu pierzi drumul?
— Greu. Cred că, în principal, ce mă ține pe drum este faptul că atracția către mâine e mult mai puternică decât frica fața de ziua de mâine. Sper să nu mi se schimbe raportul între timp! Pe de altă parte, probabil că dacă n-ar exista frica, n-aș putea să ajung unde-mi propun. Frica mă face mai precaută, mă ține „cu ochi-n patru”, îmi ascute simțurile. Și frica te educă. Îți dezvoltă anumite însușiri. Cred. Doar suntem educabili, nu? Perfectibili, nu? La început, ziceam că nu pot să spun cum sunt pentru că școala m-a educat și viața m-a schimbat — în bine, sper. Profesoara mea, Sanda Manu, m-a schimbat enorm, dar pe linia mea. M-a ajutat, psihologic vorbind, să mă găsesc. Pâna la acest punct, firește, pentru că de căutat, te cauți o viață! Uneori ai impresia că asta e! Te-ai găsit; dar se mai întâmplă și să fie o falsă impresie. M-am ferit întotdeauna să spun: asta sunt!
— Ar fi și cam devreme... Întâlnirea cu Pintilie, rolul din Terminus Paradis, succesul de la Veneția o atât de spectaculoasă „ieșire în lume”, toate se adună într-un prea plin de bine care, mă întreb dacă mai lasă loc și pentru altceva... Dacă nu vă monopolizează existența. Viața, cu totul...
— Nu. Nu. În viata mea de om, pur și simplu, faptul că, de exemplu m-am îndrăgostit și trăiesc, de niște ani, un sentiment foarte puternic m-a ajutat chiar să mă bucur de întâlnirea cu Pintilie și cu rolul din Terminus Paradis. Mi-a dat încredere în mine ca actriță. Mi-a dat un echilibru — care sigur că mai scârțâie el, pe ici pe colo, e normal, dar există! Pentru ființa fragilă care este actorul asta e mare lucru. Dragostea mi-a influențat mult viața de actriță. Pe urmă, mie îmi place viața. Îmi place să trăiesc și cred că singurul lucru pe care îl fac cu disperare este să încerc să țin pasul. Am o frică teribilă să nu se termine totul așa, deodată. Mi-e frică de sfârșit și atunci parcă mă grăbesc să trăiesc repede, mă grăbesc să fac tot ce pot sau cred că pot. Să-mi exploatez toate valorile... Cred că toți cei din generația mea trăiesc spaima asta — mai mult sau mai puțin conștient sau declarat. Noi suntem „generația Cernobîl”, ce să facem? Noi suntem „copiii care au luat pastiluțe cu iod”. Cei vârstnici se miră: „Măi, chiar toți sunteți bolnavi?! Toți aveți câte ceva?”. Păi, toți... Cam toți...
— În cazul ăsta, inutil să vă mai întreb ce să vă doresc...
— Da, da, da... Doriți-mi sănătate. Foarte multă sănătate...
 
(Noul Cinema nr. 12/1998)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: dorina chiriac, eva sirbu, interviu, portret

Opinii: