Filmat în bună măsură pe coastele Pacificului (cu participarea unui producător american)
Point zero ne aminteşte că regizorul
Sergiu Nicolaescu era, în cinematograful nostru, specialistul numărul unu în superproducţii pirotehnice. În filmografia sa antedecembristă titluri precum
Cu mâinile curate, Un comisar acuză sau
Ultimul cartuş stau confortabil alături de filme mai ambiţioase, de reconstituire istorică
Mihai Viteazul, Noi, cei din Iinia întâi, Mircea. Succesul de public al cineastului se datora mai cu seamă realizărilor din prima categorie amintită, pentru calitatea lor de a fi bine ritmate, bine jucate şi cu efecte speciale impresionante pentru ecranele noastre unde nu prea ajungeau atunci peliculele occidentale din categoria thriller.
Point zero se cere comparat cu aceste antecedente ale regizorului în cinematograful de acţiune sau cu intrigă poliţistă care aveau şi avantajul unor scenarii destul de bine scrise, ceea ce nu e cazul acum. Povestea unor agenţi (aventurieri de profesie) trimişi de CIA în România în zilele Revoluţiei nu are motivaţii prea clare nici pentru venirea lor şi nici pentru urmările fără sfârşit. Deplasarea bruscă a interesului din planul politic înspre unul de foileton banal, cu pretextul luptei pentru o comoară (o casetă cu bijuterii primită de dictatorul român de la şahul Iranului) face inutilă reconstituirea procesului şi a execuţiei Ceauşeştilor. Dacă peripeţiile iancheilor sunt imaginare, cum precizează scrupulos pregenericul, ce rost are minuţia documentaristă a re−jucării dramei (sau farsei) din cazarma de la Târgovişte? Secvenţele care mobilizează sumedenie de figuranţi, helicoptere, tancuri şi taburi nu aduc nimic nou în privinţa adevărului istoric şi sunt total lipsite de efect în planul artei. Dacă nu produc mare impresie sosiile defuncţilor tirani, ale lui Virgil Măgureanu, Gelu Voican sau Gică Popa (oricum neidentificbili pentru un străin), nici interpreţii aventurierilor americani rătăciţi pe plaiuri mioritice Darby Hinton şi Brian McNamara, nu se reţin decât ca nişte imitaţii ridicole de Chuck Norris sau de Van Damme. Aceştia aleargă destul de obosit prin canale sau prin nămeţi şi nu dau satisfacţie nici amatorilor de bătăi cu figuri de karate sau kung-fu.
Regizorul face însă mari eforturi pentru a-şi satisface spectatorii, recurgând şi la ieftine ingrediente sexy (amor sub duş sau dansatoare seminude), lirice (hârjoană pe muzică de nai pe fundalul Muzeului Satului) sau umoristice (recital
Jean Constantin cu poante etnice şi glumiţe cu „implementarea”). Nici ingredientul melo nu e ocolit, vezi episodul cu orfelinatul din care provine („lovitură de teatru”) unul din agenţi, lăcaş de feerie cu armuri, halebarde, covoare şi tablouri preţioase. Toate aceste supralicitări în latura „farmec” nu reuşesc să facă protagonistul mai ataşant (regula principală a genului). Cât despre scenele tari ale acestui film cu story naiv, ele fac figură ştearsă pe lângă producţiile hollywoodiene pirotehnice de calibru bazooka ce umplu ecranele. Se pare că nu sunt şanse să-i învingem pe americani cu propriile lor arme cinematografice. Nici în regim de producţie, cum a încercat Sergiu Nicolaescu.
