Arta, spun, de la bun început, cursurile elementare de estetică, se exprimă în imagini, ştiinţa — stimabile, cum ar spune cu bonomia lui divină George Călinescu — în legi şi noţiuni. Legile, noţiunile sunt — zice-se — opuse categoric imaginii artistice: legile exprimă generalul, epurate de orice particular, imaginile, invers, sunt particularul gravid de universal. O imagine epurată de particular, de concret, e moarte curată în artă şi intră în categoria aceea nefericită numită de critică „searbădă generalitate”, în faţa căreia închizi ochii şi, mai mult, sufletul. Sunt oameni, spectatori de-ai noştri, care, evoluând prea puţin de la aceste adevăruri estetice elementare, ba chiar transformându-le în perne moi pentru comodităţile lor intelectuale, îşi închipuie că arta şi ştiinţa — dacă nu sunt, dragă doamne, opuse — sunt totuşi paralele, etern paralele, fără tangenţă. De aici, neînţelegeri, snobism, purism, fobie, ipohondrie, şi din ipohondrie — se ştie — cazi în fandacsie; arta se adresează numai inimii, ştiinţa — numai minţii, „jos arta cerebrală!” ş.a.m.d. Dintr-un adevăr elementar, necesar şi mai ales didactic — de genul „la Corneille învinge datoria, la Racine — pasiunea...” — s-a născut o mare şi solidă prejudecată.
Aşa cum, azi, între realitate şi ficţiune frontiera e tot mai instabilă, între ştiinţă şi artă graniţa e din ce în ce mai puţin severă, în sensul cel mai general al lucrurilor, adică în sensul larg uman (a nu se înţelege că neg stricta şi enorma specializare a ştiinţelor. Vai, nu! Mi-e imposibil să pricep cibernetica). Pentru om, în secolul nostru, arta şi ştiinţa nu sunt paralele, punctul lor de interferenţă e unul singur: Poezia. Dacă luăm accepţia cea mai normală a acestui termen învăluit mereu în ceaţă — şi trebuie să luăm accepţia cea mai normală pentru a savura în linişte definiţiile cele mai exaltate, de care nu ne putem dispensa — dacă admitem că Poezia e pur şi simplu expresia vibrantă a unei maxime tensiuni spirituale, vom descoperi mai uşor de ce marile legi ştiinţifice (în afara enunţului didactic, în afara raportului static general-particular) conţin un moment de sublim poetic (aş vrea să-l văd pe Dovjenko urmărind strictul antrenament al cosmonauţilor în
Camera liniştei absolute... N-ar apărea, probabil, în mintea lui, „un poem al spaţiului”?) şi de ce imaginile sublime ale artei (Don Quijote, Hamlet, D-na Bovary, de pildă) au putere de lege (interesând la maximum ştiinţa psihologiei). Legi şi imagini — nu sunt decât încordări fundamentale ale spiritului pătrunzând în materie. Şi orice asemenea încordare — cum ar spune, direct, cu simplitatea lui inimitabilă Arghezi — e Poezie.
Dar, pentru că suntem într-o revistă de artă, să dăm prioritate concretului, aşa cum o cer definiţiile elementare. Există un gen de film care pune în evidenţă — ca nimeni altul — teritoriul poetic aflat la confluenţa ştiinţei cu arta: e documentarul ştiinţific, filmul de ştiinţă popularizată, cum i se mai spune. Multă vreme, realizatorii lui au fost priviţi ca nişte locuitori „blestemaţi” să trăiască pe un teren arid, pe stâncă goală, de pe care cu chiu cu vai se poate recolta o mână de grâu. Se constată, azi, urmărindu-le progresele că, de fapt, aici, în filmul ştiinţific, trăim într-o deltă de poezie, că poezia poate fi aici luxuriantă, spontană, ca natura marilor delte, Mai mult, metafora — după care documentariştii „normali” aleargă de-atâtea ori gâfâind, complicând, asociind „ingenios”, dar neputând şterge stigmatul de premeditare „poetică” — metafora, la „ştiinţifici”, apare dintr-o respiraţie perfect firească, dezvoltându-se simultan cu comunicarea cunoştinţelor exacte, acestea rămânând aparent în prim plan. Aparent, pentru că regizorul „de ştiinţă” este un artist, şi în măsura aceasta el caută, sub adevărurile reci ale faunei, florei şi stelelor, vibraţia intensă de interes uman. Desigur, arta e o formă a cunoaşterii şi, grosso modo, filmul ştiinţific poate răspunde foarte bine acestei sarcini. Dar Marx vedea mult mai departe când spunea că „arta este o formă de umanizare a naturii” — şi, aşa privind lucrurile, ceea ce ne poate da documentarul de popularizare artistică a ştiinţei intră în lumina extraordinarului. Nu ştiu să fi avut în ultima vreme o imagine mai emoţionantă despre forţa dragostei omeneşti ca în faţa filmului
Donei Barta. Sau o imagine mai sfâşietoare a războiului, decât aceea dată, prin derivă, de
filmul lui Sergiu Nicolaescu despre ciclamene, garoafe şi trandafiri.
„Natura imită arta”, spunea estetizant, dar nu fără ceva adevăr, superspiritualul domn Wilde. După filmul
Din viaţa peştilor exotici, îndrăznesc să cred că „natura imită omul”. Am avut de multe ori impresia, urmărind mişcările scalarilor şi meekilor, că tot ce conţine mai frumos, mai durabil, gestica dragostei noastre, sub soare, sub lună, la suprafaţa pământului, s-a transmis până în adâncul apelor, ca o dovadă a frumuseţii ei atotputernice. Cred că nu exagerez. De ce n-aş crede că minunata noastră dragoste terestră poate umaniza peştii? În orice caz, un artist — privind cât se poate de rece, de „ştiinţific” fauna exotică — o poate crede şi trebuie să ne lăsăm purtaţi de el. (Lângă regizoarea Dona Barta şi operatorul V. Popescu, merită adăugat comentariul muzical semnat de Radu Zamfirescu şi cel literar al
Evei Sîrbu, admirabil, făcându-se sensibile toate ideile acestei lumi fără idei). În primul rând, în aspra lor adaptare la mediu, peştii aceştia, unii numiţi chiar astfel: peşti-paradis, alţii Beta Splendens, sunt frumoşi până la vis. Apar în mările Chinei peşti cu voal, transportându-te direct în „O Mie şi una de nopţi”. Dacă în grădinile Semiramidei existau acvarii aş fi adus „peştii cu voal”. În al doilea rând, în preajma reproducerii, de la instinct se trece la ceva ce am numi caracter, deci la diferenţiere. Apar mângâierile, tandreţile îndelungi, dansurile nupţiale pline de bucurie, ulterioare însă unor violenţe demne de lumea lui Rocco. Femela-paradis îşi conduce alesul la cuib dansând în jurul lui. Dimpotriva, la Beta Splendens, el e cel elegant în drumul spre cămin. În ambele cazuri, alegerile au fost făcute după o luptă pe viaţă şi pe moarte între masculi, la care dânsa asistă cu toată pudoarea. Meekii însă se bat nu individual ci în cete, atât masculii, cât şi femelele. E oribil, pătimaş şi fascinant. La Beta Splendens lupta individuală se duce până la moartea unuia dintre rivali. Căderea învinsului, cu una din aripi ruptă, spre fundul oceanului, are o mişcare de balet tragic. Învingătorul coboară cu învinsul, constată cu ochii moartea acestuia, îi dă ocol, ca în marile crime pasionale. Grija faţă de urmaşi cunoaşte şi ea diferenţieri, deşi, din câte ai învăţat, n-ai crede... Masculul Splendens, plin de răspundere, construieşte — imediat după luptă înainte de act — un cuib de spumă ca, după aceea, să culeagă icrele, una câte una, să le depună în adăpost şi să stea, el, bărbatul, de pază, neîncrezător în femeie! În schimb, peştii cu voal lasă icrele să cadă în voia hazardului, ca orice frumoşi egoişti, stăpâniţi doar de propria splendoare. Pe peliculă însă, căderea icrelor pe fundul mării Chinei, căderea propriu-zisă este „un plan magistral”: pare o ninsoare îndelungată într-o lume cosmică. Nu mai şti unde te afli, imaginaţia arde sub focul unui poem. Poemul sublimei dialectici a naturii, a Evoluţiei, în care omul, emoţionat, se regăseşte pe sine în stele, balene şi ciclamene…