Din ce se hrănesc visele, închipuirile, născocirile, minunatele povești ale copiilor? Fără îndoială — și din încrederea, din atenția senină — nu încruntată — a maturilor, a celor care știu, care pot să se prindă, fie și pentru o clipă, în hora celor mai mici. S-ar părea că, odată, această bucurie nu i-a fost străină Directorului de școală din
Piciu, personaj interpretat de
Victor Rebengiuc cu o desăvârșită artă a ambiguității. Cândva, probabil că Directorul avea și răbdarea, și puterea și ingenuitatea de a participa la jocurile elevilor săi; nu o mărturisește niciodată dar, din când în când, o undă de duioșie cutreieră chipul bărbatului acum prea hărțuit, agitat, împărțit între o mie și unul de lucruri care mai de care mai grabnice ca să mai poată fi, cât de cât, ordonate în importante și mai puțin importante. Pregătirea serbării, planificarea întrebărilor copiilor, întâmpinarea conferențiarului, afumarea gemulețelor prin care va fi privită eclipsa, stabilirea clipei oportune pentru apariția cozonacilor tovarășei Veronica, culesul ciupercilor, valorificarea obiectelor de artizanat, soarta unui cocor, totul cade în seama acestui om excedat („bine, tot eu trebuie să rezolv și problema asta”... spune, la un moment dat) care face o apă și un pământ nu numai din întrebările copiilor, dar parcă ale lumii întregi. Luat de valuri, cum se spune, a transformat candoarea în sarcină de serviciu („copiii sunt pregătiți să pună întrebări”, se mândrește el), spre deosebire de mai tânărul său coleg, Butunoiu, om al „erei microprocesoarelor” și al mefienței teoretizate în fața năstrușniciilor („viața e grea, nu e timp pentru visători și pentru teniși”, conchide personajul). Grațiosul Amadeus de pe scena Teatrului Giulești, despre
Răzvan Vasilescu este vorba, îmbracă în filmul lui
Iosif Demian și al lui
Mircea Diaconu costumul celui care s-a trezit, fără vocație, în meseria de educator, pe care se străduiește să o asimileze uneia oarecare. Personajul în sine, în datele lui inițiale, mi se pare împovărat de o doză de ostentație, purtător al unor enunțuri excesiv demonstrative. Actorul și le asumă cu îndrăzneală, preferând expresia ultimă, cea mai crudă, a nocivității ce se ascunde în spatele rigidității drapate în principialitate, oricărei tentații a vreunui gest simpatic. Într-o secvență de început, o biată crenguță care stă să-i intre în ochi, este respinsă de Răzvan Vasilescu cu un aer de surpriză și dezaprobare, ca și cum s-ar fi aflat în fața unei impertinențe a naturii, de aceea când, mai târziu, va declara, apăsat, „îmi place pădurea”, nici măcar nu va stârni zâmbete, ci mai degrabă teamă. Spaima pe care o naște orice îndepărtare de umanitate.
