Trebuie să recunoaştem dintru început că
Pepe&Fifi este titlul cel mai aşteptat de pe lista premierelor anului. În primul rând, de fanii regizorului, pentru care doi ani de la precedentul film au părut un lung răstimp. Apoi, de cei cărora Leul de argint obţinut de
Hotel de lux în 1992 la Veneţia nu le căzuse tocmai bine. Unii dintre adversarii acestei pelicule obişnuiau chiar să citeze, ori de câte ori aveau ocazia, un critic italian care avusese rezerve la premiul nostru veneţian scriind „decât mari metafore, mai bine mici adevăruri”.
lată că
Dan Piţa nu trece însă indiferent pe lângă aceste „mici adevăruri” ale perioadei de tranziţie, dedicându-le în întregime acest
Pepe&Fifi, un tablou pe cât de lucid, pe atât de disperat al deziluziilor noastre post−revoluţionare. Aproape niciuna dintre plăgile zbuciumatei noastre societăţi în criză de identitate nu scapă nesemnalată: pauperizarea galopantă, ascensiunea afaceriştilor veroşi, copiii abandonaţi şi drogaţi cu aurolac, înfierile frauduloase, proxenetismul, prostituţia, ineficienţa poliţiei, cinismul politicienilor. Toate aceste realităţi marchează destinele celor doi fraţi ale căror nume dau titlul filmului, doi tineri nevoiţi să-şi croiască un drum în jungla tranziţiei pe calea compromisului. Pepe încearcă să facă bani în boxul profesionist, lăsându-se exploatat de o gaşcă ce transformă meciurile în măceluri iar Fifi, dezamăgită în amor, se pune la dispoziţia unui proxenet care-i fructifică farmecele pe dolari. Sunt două figuri obişnuite în peisajul uman al acestei perioade, care nu par însă predestinate vieţuirii în mediul interlop. Ei apar ca victimele unei societăţi care nu le oferă prea mari şanse şi în care modelele de reuşită nu oferă girul moralităţii.
Dacă descrierea cam sumară a debusolării familiale (părinţii dorm la televizor şi nu pricep nimic din ce se întâmplă în preajmă) explică vag deruta celor doi, relaţia cu prietenul lor Carol ţintuit într-un fotoliu de paralitic oferă motivaţii soluţiilor disperate la care recurg Pepe şi Fifi şi revelează şi latura solară a personalităţii acestora. O secvenţă ca aceea cu bucuria lansării unui zmeu de hârtie sugerează convingător rezervele de puritate ale protagoniştilor. Regăsim în ea acel halo afectuos specific stilului Piţa şi acea putere de a comunica emoţia prin frânturi de priviri şi de gesturi.
Acest film marchează un pas decis al regizorului în direcţia observaţiei realiste, în favoarea căreia renunţă la scriitura „frumoasă” şi aluzivă, dar nu poate fi considerat un moment de ruptură în opera sa. El se înrudeşte desigur cu
Filip cel bun,
Pas în doi şi, ceva mai puţin, cu
Concurs şi
Faleze de nisip. Liantul acestor pelicule este asigurat de atenţia specială acordată personajului tânăr aflat în momente de opţiune sau de criză. Acuitatea întrebării „cum trebuie să trăim?” racordează sensurile din
Pepe&Fifi şi la
Rochia albă de dantelă, la care se fac trimiteri clare în secvenţa unde protagonista îşi taie părul în faţa oglinzii.
Ce oferă în plus personajului tânăr această peliculă de o asprime neobişnuită în opera regizorului? Cred că în primul rând o aducere la zi a imaginii sale. Pepe, Fifi şi Carol sunt tipicii tineri ai generaţiei '90, pe care o reprezintă nu numai prin semnul distinctiv al obligatoriei jachete de piele, ci şi prin intensitatea deziluziei strigată în gura mare pe stradă sau în discoteci cu decibeli asurzitori. Ei sunt păguboşii, traşii pe sfoară, cei cărora schimbările le-au adus numai „dreptul de-a huidui”. Un drept pe care şi-I exercită însă cu voluptate (mai ales Carol) într-un limbaj crud care începe să devină deja un semn distinctiv al cinematografului nostru post−revoluţionar.
Atenţia lui Dan Piţa faţă de tineri s-a concretizat şi de această dată şi în lansarea unor nume noi. El a integrat în echipă o coscenaristă debutantă (loana Eliad), un operator aflat la primul lung−metraj (
Dan Alexandru) şi s-a dovedit din nou un neîntrecut descoperitor de talente mizând pe
Cristian lacob (dinamicul şi tragicul Pepe) şi pe
Mihai Călin (sarcasticul raisonneur Carol). Deja cunoscută cinefililor (a jucat şi în
Hotel de lux),
Irina Movilă surprinde în acest important rol nu numai prin firesc, ci şi prin stăpânirea unui registru al nuanţelor. Cei trei se impun cu brio într-o distribuţie din care se mai remarcă şi
Costel Constantin (tenebrosul Baron).
Încercând să surprindă şi să (-şi) explice criza actuală a societăţii noastre, autorul n-a ezitat să devină moralist. Pledoaria sa pentru redresarea morală apelează şi la soluţia personajului−simbol (cerşetorul care citează ameninţător din Apocalipsă) şi la aceea a finalului avertizant, cu fata împingând căruciorul paraliticului pe culoare labirintice, în căutarea luminii. Chiar dacă demonstraţia capătă uneori accente povăţuitoare (vezi discuţia despre salvarea sufletului dintre Fifi şi bătrânul de la metrou), mesajul e binevenit şi nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Pentru o generaţie care îşi disimulează disperarea şi frustrările sub deghizamentul de rocker cinic,
Pepe&Fifi e un film care pune pe gânduri.
