Premiera documentarului Nebunia capetelor în sala „Elvire Popesco” a Institutului Francez a fost unul dintre cele mai emoționante evenimente cinematografice ale anului trecut. Semnat de tânărul Thomas Ciulei (care ne-a mai convins de talentul său cu Gracian), acest film de 86 de minute ― produs în Germania, dar editat și în format video de Ministerul Culturii din România, deschide o nouă perspectivă asupra unei teme des abordate în ultima vreme: victimele comunismului. Una dintre acestea, scriitoarea Lena Constante vorbește despre cei 12 ani petrecuți de ea în pușcării (urmare a implicării sale în procesul Pătrășcanu) fără ură, fără resentimente și uneori cu umor. Despre oroarea recluziunii forțate se poate și glumi, o demonstrează cu inteligență autoarea cărții „Evadarea tăcută”.
Cineastul se apropie de personajul ales fără solemnitate și fără intenția de a-l așeza pe un piedestal, așa cum se întâmplă aproape întotdeauna în documentarele de acest tip. Încadrată mereu în prim plan, extraordinara Doamnă recunoaște că i-a fost frică uneori și-ar fi dorit să moară, dar a reușit să se simtă liberă chiar și între cei patru pereți scriind în gând poeme, povestiri, piese de teatru. Observațiile sale au deseori valoare de aforism, ca în acest caz: „închisoarea îi face pe cei buni și mai buni, iar pe cei răi și mai răi”. Lena Constante are un haz nebun în unele pasaje, ca acela în care, aflând că Nikita Hrușciov a luat masa cu regina Angliei în 1961, a început să-și piardă speranța în eliberare. Concluzia: „De atunci o antipatizez un pic pe regina Angliei”. Publicul zâmbește și la secvența în care doamna Constante spune că nu poți aprecia cum se cuvine libertatea decât dacă ai fost privat de ea, propunând ca o lună de închisoare să facă parte din educația oricărui tânăr. Mi-am amintit, ascultând-o cu mare plăcere, de o altă formidabilă femeie care a trecut prin închisorile comuniste pentru delict de opinie. Ea ajunsese la concluzia că „dacă n-ai fost închis măcar o dată pentru ideile tale, nu-i cine știe ce de capul tău”. Filmul lui Thomas Ciulei confirmă această opinie.
