— În sfârşit, din nou pe platouri, Mircea Săucan. Fericit?
— Cum să vă spun? E greu să nu faci film, e greu să-l faci. Nu pot zice că am atât sentimentul bucuriei că lucrez, cât pe cel al gravităţii, al răspunderii. Solicitarea sufletească e atât de mare, încât...
— Încât teama anulează bucuria.
— Nu, bucuria anulează teama. Dar am anumite pretenţii faţă de mine; asta înseamnă muncă multă în colectiv, muncă cu mine însumi. Încerc să-mi stabilesc nişte repere, nişte criterii interioare.
— Porniţi cu anumite concepţii, prejudecăţi asupra formei viitoarei opere?
— Am o singură prejudecată: filmul să fie credibil. Să fie înţeles de cât mai mulţi oameni. Arta se face cu căldură. Dacă pierzi căldura se vede, oricâtă tehnică ai folosi.
— Spuneaţi undeva că regizorul trebuie să debuteze cu fiecare film. Probabil în sensul prospeţimii, redescoperirii vieţii ca un miracol...
— E groaznic să capeţi miopia tehnicianului sau răutatea blazatului. Încerc să mă mai mir şi să cred că mă aflu prima oară pe platou. Filmele nu-s produse în serie, ci unicate, inedite prin materialul căruia, trebuie să te supui.
— Ce înţelegeţi prin «supunere»? Adecvare la temă? Renunţare la personalitate? Stilul fiecărei opere, nu stilul regizorului?
— A te supune materialului nu înseamnă să te pierzi, să te îneci în el, ci să înoţi, uneori împotriva valului şi alteori, pur şi simplu, să faci pluta. Fără voia mea, se va simţi peste tot ceva din ceea ce mă caracterizează. Mi se pare însă pretenţios să vorbim despre stil. Dealtminteri, filmele mele nu seamănă unul cu celălalt.
— O sută de lei e diferit de Meandre, cu o structură narativă clasică?
— Prin dinamica şi construcţia sa precisă, prin crescendo-ul dramatic clasic, se va adresa unui public larg. Dar va fi în primul rând un film de acţiune psihologică, încărcătura sa de emoţii reieşind mult din priviri, din subtext.
— Aici fineţea dumneavoastră analitică se va manifesta din plin, sper.
— Fiecare regizor trebuie să fie un psiholog. În primul rând să-şi înţeleagă à fond personajele. Apoi să-şi cunoască bine interpreţii care aduc eroilor literari personalitatea lor vie. Eu am o vorbă: «dacă litera e scrisă, oamenii nu sunt de lut». Actorii vin către roluri cu datele lor exterioare şi interioare personale, de care tu, regizor, nu poţi să nu ţii seama.
— Scenariul — îmi pare — a fost scris de Horia Lovinescu, având în vedere doi interpreţi: Dan Nuţu şi lon Dichiseanu. Actori care joacă pentru prima oară împreună.
— Exact. Contez mult pe această reacţie-surpriză a celor doi actori intrând într-un dialog spontan pe platou. Apropierea lor în timpul filmării, apropierea lor omenească şi profesională, cât şi a mea faţă de ei, va îmbogăţi, cred, scenariul cu detalii de viaţă noi, originale. Ca să intru cu ei, treptat, în atmosferă, voi căuta să filmez cronologic.
— Personajul lui Nuţu îl continuă pe cel din Meandre?
— În
Meandre îl încărcasem pe Nuţu cu o frondă şi o ură ce-şi aveau explicaţia în situaţia dramatică de acolo. Ulterior, regizorii l-au folosit cam pentru acelaşi tip de personaj, manierizându-l cumva. Aici, va fi, dimpotrivă, un băiat inteligent şi cald care ştie să ceară doar din priviri iubire, oferind inteligenţă. Dar cei din jur nu observă la timp, absorbiţi de propriile preocupări — iată conflictul filmului.
— Şi personajul lui Dichiseanu?
— E un egoist cu miopia celui care trăieşte prea «din plin». În fond, e un om cumsecade şi simpatic, total inconştient de răul pe care-l face prin indiferenţa sa. Dar ce să mai vorbim, la câţi care îşi declară patetic «interesul lor faţă de oameni» nu există, de fapt, acelaşi egoism, doar că ceva mai disimulat!
— O adresă moralizatoare mai largă, deci.
— E o problemă care, cred, ne preocupă pe toţi. Adeseori numai la telefon şi la înmormântări ne cunoaştem prietenii. Nu avem timp să fim alături de ei când ar trebui, şi câteodată ei pleacă în amintire şi tu rămâi cu regrete. Când văd uneori o rază printr-un nor, parcă simt că de acolo îmi zâmbeşte, cu reproş, cineva care s-a dus şi pentru care n-aveam niciodată vreme. Dacă voi reuşi să transmit prin film nevoia omului de a se ocupa nu numai de propria sa persoană, dar şi de cel de alături, voi fi poate ceva mai împăcat cu mine. De asta îmi e şi greu să fac acest film. Un film împotriva apatiei.
— De ce îl etichetaţi?
— Atunci să-i zicem un film despre oamenii care n-au timp să se cunoască şi să se ajute la momentul potrivit. Un film în care se caută dragostea în sensul ei cel mai general.
— Şi se găseşte până la urmă?
— Nu pot să vă spun decât că totul e un fel de joc al măştilor: cine e simpatic şi bun va fi altfel, şi viceversa; iar eroina care nu pare nici bună, nici simpatică, poate fi şi bună şi simpatică. Descoperirea treptată a personajelor, fără să le jignim, înţelegându-le în vulnerabilităţile şi fragilităţile lor interioare, va fi unul din scopurile acestui film. Educativ, în sensul cel mai puţin didactic.
— Ţineţi seama când filmaţi şi de reacţia viitoare a publicului?
— Când fac filmul, nu mă gândesc decât că trebuie să fie cât mai adevărat, nu să placă. Consider cabotinaj acest autocontrol. Când filmezi, creezi viaţă. Dacă reuşesc să o realizez pe peliculă, asta înseamnă că va ajunge la public. Dacă însă aş face film cu ochiul spectatorului, aş căpăta poate două-trei aplauze în plus, dar negativul filmului s-ar şterge foarte repede. Pelicula rezistă prin forţa ei de adevăr, de viaţă şi, poate, de vrajă.
— Dealtminteri şi noţiunea de public nu e fixă.
— Bineînţeles. Televizorul a jucat un rol imens în deschiderea publicului larg către filme din ce în ce mai dificile. El ne-a oferit filme mari, clasice, de care am fost privaţi atâta vreme şi astfel publicul s-a deprins cu o anume compoziţie, cu metafore, cu un stil eliptic, deductiv. Chiar şi serialele foarte bine făcute i-au cultivat acest simţ al ritmutui, foarte important în filmul modern. Pe mine, personal, televiziunea m-a ajutat fără să-şi dea seama. Dacă astăzi s-ar reprograma
Meandrele, ar fi înţeles mult mai bine cred.
