Ca şi cu o «Matrioşka», la al cărei sâmbure de păpuşă colorată ajungi numai după ce ai desfăcut pe rând pe cea foarte mare, pe cea potrivit de mare, pe cea mijlocie, etc., tot aşa şi despre filmul de artă, această Cenuşăreasă a Cenuşăresei, ajungi să fii chemat să vorbeşti numai după o infinită răbdare.
Mie, de exemplu, mi se întâmplă lucrul acesta acum pentru întâia dată după unsprezece ani.
Să profităm aşadar, cu toată primejdia sau, dimpotrivă, meritul subiectivităţii.
Şi atunci despre prejudecăţi...
Nu mai departe decât între colegii de breaslă, există instalată prejudecata că filmul de artă este un film «uşor», că reprezintă o evaziune de la problemele arzătoare, că e un gen limitat de un material iconografic, static («film cu poze»), că «n-ai ce filma».
Nu le pot împărtăşi convingerea. În primul rând nu consider filmul de artă o reflectare a reflectării. Şi asta, poate, pentru că arta mi se pare o realitate tot atât de arzătoare şi de pasionantă ca şi realitatea vieţii. În fond, infinitele forme de manifestare ale vieţii sunt şi ele finite în ultimă instanţă, comportamentele, gusturile, realizările omeneşti se aseamănă — de aceea consider statica unui material iconografic, numai o aparenţă — şi tocmai învingerea acestei limitări aparente, o cauză pasionantă.
Mi se pare pasionantă explorarea cu aparatul de filmat a unui univers artistic, încercarea de a pătrunde în cea mai tainică dintre taine — creaţia — stabilirea prin montaj a unor asemănari sau diferenţe care duc la descifrarea unui stil sau a unei şcoli — găsirea unor corespondenţe sonore care să te facă să pătrunzi mai adânc intimitatea unei opere sau a unui artist. Să cântărească toate astea chiar atât de «uşor»?
Există pe urmă prejudecata falsificării.
Desigur dacă ar fi să ne angajăm pe un punct de vedere purist, orice reproducere este o falsificare. Şi orice tablou, de exemplu, transpus într-o altă formă decât cea în care a fost elaborat iniţial — desen, gravură, litografie etc. — este o altă operă. Despre asta vorbea şi criticul francez Henri Focillon şi lucrurile sunt fără îndoială adevărate. Dar cred că filmul de artă nu are a reproduce pe cea mai largă dintre scări, un tablou, o sculptură, sau un monument arhitectural. El trebuie să aibă ambiţia de a-l tălmăci cu mijioacele specifice artei filmului. Tabloul, sculptura sau monumentul filmat nu mai este numai tabloul, sculptura sau monumentul în cauză, ci mai ales ceea ce un anumit om a văzut prin intermediul unui obiectiv. Şi pentru a întâmpina o discuţie despre arbitrariu, să nu uităm că nu există doi oameni care să vadă identic o operă de artă, sau măcar un singur om care s-o vadă de două ori în exact acelaşi fel.
Şi tot aici ar trebui să ne amintim puţin adevărul vechi ca lumea, că reversul oricărei pierderi este de fapt un câştig.
Ceea ce se pierde din întregul unei opere de artă percepută cu ochiul liber prin încadrarea ei în dimensiunile stas ale cadrului cinematografic, se câştigă prin descrierea ei cu un obiectiv sau altul, prin detaşarea detaliului, prin evidenţierea Iui cu ajutorul unei anumite lumini, prin zăbovirea în timp, prin citirea pe verticală, prin sondarea pastei, aşa cum ochiul omenesc nu ştie şi nici nu poate s-o facă în condiţii obişnuite. Da, e adevărat, tabloul despre care vorbesc este şi nu este tabloul care atârnă indiferent, pe un panou de muzeu — el este un tablou citit de mine X sau Y, om al filmului — pentru că eu, X sau Y, cineastul am ceva anume de spus despre el sau prin intermediul lui. Dar de ce să-i fie refuzat tocmai filmului de artă dreptul viziunii personale sau al licenţei poetice? Şi aici ne apropiem de o altă prejudecată: aceea care încearcă să limiteze funcţia filmului de artă la una didactică.
Abordând-o, ar trebui să ne extindem la o discuţie despre genuri, dar nu e nici cazul, nici locul. M-aş mărgini numai la a spune, că mi se pare domeniul destul de încăpător pentru a cuprinde orice formă de exprimare, de la lecţie la eseu şi înapoi că, în afara conferinţei sau lecţiei filmate, filmul de artă ar trebui să aibă ambiţia de a educa impresionând, în primul rând.
Un film, în cele 10 minute acordate lui în medie, nu poate epuiza, el trebuie să stârnească curiozitatea, să dispună pentru înţelegere, să şocheze, să deschidă nişte drumuri. Dincolo de sala de cinematograf sunt bibliotecile şi muzeele. Filmul ar trebui să constituie un imbold, să impulsioneze, să dea o uşă de perete. Şi ar fi enorm.
Cum spunea odată Victor lon Popa: «Trebuieşte o artă care să înveţe ce e arta, fiind ea însăşi o artă»... De ce tocmai filmul de artă să nu adere la acest deziderat?