Felul în care ni se prezintă filmul documentar a prilejuit din când în când discuţii interesante, dar nu întotdeauna şi eficace. S-a vorbit despre „Cenuşăreasa” filmului artistic, despre tăcerea care se păstrează cu sfinţenie în jurul lui, despre cuplajul cel mai adesea nefericit dintre un film documentar şi unul de ficţiune atunci când ajung pe ecrane împreună. La sfârşitul atâtor discuţii filmul documentar continuă să rămână Cenuşăreasă în spaţiul celor două ore de film de ficţiune, primit fără rezerve atunci când e „peisagistic". Dar în afara documentarului peisagistic există totuşi acest film-artă, chiar dacă numele lui e documentar şi durata de cel mult 20 de minute.
Problema devine şi mai complicată când e vorba de un documentar despre artă. Fenomenul artă, de orice natură ar fi el, presupune idei şi probleme. Transpunerea lui în film cere în mod legitim transmiterea şi interpretarea acelor idei sau probleme. Deci posibilitatea de a realiza film de artă la modul „frumos" doar ca imagine, care să nu solicite concentrare, este inexistentă, sau existenţa ei lezează însuşi fenomenul artistic tratat şi ne aflăm în faţa unui fals. Poate de aceea felul în care apare în faţa noastră documentarul este mai evident nepotrivit în cazul documentarului de artă.
Fie că transmite şi popularizează muzica, pictura sau sculptura, apariţia lui e legată de existenţa unui lungmetraj de ficţiune, şi această legătură se realizează foarte rar într-un chip fericit. De cele mai multe ori se întâmplă cam aşa: sau filmul pentru care ne-am luptat vitejeşte la casa de bilete ne interesează foarte tare şi apariţia neaşteptată a unui documentar devine în clipa aceea nedorită, sau lungmetrajul cu care e cuplat nu ne atrage, deci nu ne grăbim să-l vedem şi, nevăzându-l, trecem pe lângă un scurtmetraj care poate ne-ar fi interesat. Şi într-un caz şi în altul e păcat de munca oamenilor, de pasiunea cu care au trăit fiecare moment al realizării celor 20 de minute de film, de emoţia cu care au aşteptat întâlnirea cu publicul. E neplăcut şi pentru spectatorii care doresc filmul de artă şi care trebuie să-l vizioneze înainte de Ultimul tren din Gun Hill, în mijlocul exclamaţiilor de nemulţumire emise de către cei care doresc să-l vadă mai repede pe Kirk Douglas, sau înainte de Cain al XVIII-lea cu care nici Antonello da Messina nici El Greco n-au nici un fel de legătură.
Niciun reproş la adresa celor care doresc un film de ficţiune şi nu unul despre artă. Reacţia este firească şi se poate explica în primul rând prin aceea că filmul de artă e un gen destul de tânăr la noi, oricum mai tânăr decât cel de ficţiune, o prezenţă destul de rară şi nu permanentă şi, în sfârşit, întâlnirea noastră cu el e cel mai adesea surpriza. Or, întâlnirea cu orice fel de spectacol începe înainte chiar de a ne afla în faţa lui. Ne pregătim să vedem o anume piesă, să ascultăm un concert, să vedem un anume film. Îl aşteptăm, ni-l închipuim chiar, şi această aşteptare creează starea de spirit necesară înţelegerii şi acceptării lui. Pregătirea de care vorbeam mai sus e dublă. Există una interioară, a omului obişnuit să vadă piese sau filme, să asculte muzică şi există pregătirea care se face în afara noastră, prin reclame şi informare. Piesele, filmele şi concertele ne sunt prezentate, anunţate, promise. Filmul documentar de artă nu numai că vine în faţa noastră pe tăcute, dar şi într-un moment în care atât pregătirea noastră interioară cât şi cea din afară ne-a pus într-o cu totul altă aşteptare decât a lui. Situaţia s-a creat cu încetul prin lipsa de pregătire, de informare, de obişnuinţă cu asemenea filme. Vinovaţi suntem şi noi, cronicarii, care atunci când recomandăm un film de ficţiune care rulează cuplat cu un documentar de artă, ne oprim cu recomandarea acolo unde se termină filmul de ficţiune.
De curând, două documentare româneşti de artă au rulat pe ecranele noastre. Rădăcini cuplat cu Ultimul tren din Gun Hill şi Itinerar prin Galeria universală a Muzeului de artă al R.P.R. cuplat cu Cain al XVIII-lea.
Filmul regizorului
Mirel Ilieşiu Rădăcini aduce pe ecran un moment de sculptură românească în lemn: Vida Geza. E o încercare de a fixa pe peliculă doar în imagine şi muzică căutarea permanentă a artistului, de la cea practică, materială, până la cea intimă, a ideii artistice care să dea forrnă, viaţă şi mişcare unei bucăţi de lemn. E o pătrundere in universul creator al artistului. În imagini foarte precis şi sensibil realizate de către operatorul
Sergiu Huzum, vorbeşte despre bucuria şi neliniştea creaţiei. Despre legătura dintre ochii minţii şi cei ai mâinilor, despre legătura dintre artist şi poporul din care se trage. Ochii lui Vida Geza, căutându-şi în pădure acel lemn şi acea formă de care au nevoie mâinile ca să cioplească o anumită figură, transmit exact căutarea permanentă de care suferă şi se bucură în egală măsură orice artist. Mâinile lui filmate mângâind lemnul, cioplindu-l, sau odihnindu-se în poală, mari şi umflate de întâlnirea veche şi îndelungă cu dalta şi ciocanul, sugerează forţa şi emoţia sculpturilor sale. Felul în care au fost găsite figurile de ţărani şi contrapunerea lor cu cea a lui Vida Geza, pe fondul muzical al unui cântec simplu din Oaş, trimite exact la ideea comuniunii existente între omul de artă şi cei care-i hrănesc inspiraţia. Între artist şi creaţia sa. Lipsa comentariului, care în cazul de faţă n-ar fi putut fi decât inutil explicativ, e un omagiu adus spectatorului evoluat în stare să perceapă ideile în haina lor de imagine şi muzică.
Rădăcini e un documentar deopotrivă lucid şi sensibil. Un documentar adresat celor care iubesc arta şi o înţeleg.
Itinerar prin Galeria universală a Muzeului de artă al R.P.R. — regizor
Nina Behar, operator Gheorghe Herschdörfer — a fost cuplat cu
Cain al XVIII-lea şi scos de pe ecrane după o săptămână, împreună cu acesta. Acuma rulează din nou într-unul din puţinele cinematografe la care sonorizarea mai e încă defectuoasă, din care cauză comentariul, care joacă un rol foarte important, aproape că nu se aude.
Filmul ne prezintă Muzeul de artă aşa cum numai după îndelungi plimbări prin el am fi în stare să-l cunoaştem. E un film făcut din culoare, muzică şi sensibilitate. O retrăire a artei cu emoţie şi recunoştinţă, şi nu o expunere de tablouri, date biografice şi tematice. Mărturisire a unor gânduri în preajma artei şi nu o lecţie rece. Formula în care e conceput refuză fraza seacă, imaginea pur explicativă. Această formulă începe de la ideea de a prezenta pânzele într-o ordine asociativ interioară, proprie celui care le priveşte. Atmosfera de contact apropiat intim cu arta se creează de la primele cadre. Pauzele dintre două gânduri sau două epoci de artă, concretizate cinematografic prin alunecări lungi cu obiectivul, pe dale de marmură, îţi dau timp să respiri, să înţelegi ce ai văzut, să-ţi eliberezi sensibilitatea pentru ceea ce urmează. Legăturile de idei şi asociaţiile sunt realizate cinematografic prin treceri rapide de la o pânză la alta sau prin revenirea fugară şi repetată a unui detaliu de culoare, care cheamă cu insistenţă ideea următoare. Împletirea dintre culoare şi muzică — orgă care sună pe fiecare pânză altfel dezvăluindu-şi mereu alte sensuri — e frumoasă şi bine găsită. Textul scris de criticul de artă Ion Frunzetti duce mai departe şi împlineşte senzaţia de sinceritate, de emoţie trezită atunci, acolo în faţa pânzelor. Dar sinceritatea e dublată de competenţă, emoţia de cunoaştere. Pânzele sunt alese în aşa fel, încât să dea la un loc un tablou general, un fel de portret al picturii. De la Antonello da Messina la Renoir, de la Van Eyck şi Breughel la iconarii ruşi, de la Cranach la Signac. Renaşterea şi expresionismul german, impresionismul francez, portretul şi peisajul, culoarea, formele şi volumele, evoluţia lor, totul înţeles şi interpretat. Un tablou al picturii făcut cu seriozitate, cu emoție şi cu bucuria de a face să ţâşnească această emoţie dincolo de zidurile muzeului. Filmele de artă au uneori un aer uşor sever şi misterios. Itinerarul Ninei Behar e cald şi apropiat. E un film destinat mai cu seamă iubitorilor de artă şi celor care vor s-o cunoască. Ca şi filmul lui Mirel Ilieşu, ca şi filmul mai vechi realizat de regizorul
Ion Bostan despre pânza lui Peter Breughel cel Bătrân „Uciderea pruncilor”. Sunt filme de artă care aduc în universul nostru de fiecare zi sentimentul cunoaşterii şi al recunoaşterii artei.